February 9, 2019 0

La zid

By in călătorii

Oare cum e să trăiești într-un oraș despărțit de un zid? Pare să fie o experiență terifiantă, traumatizantă pentru locuitorii unui astfel de oraș. Însă în 1987, când vizitam pentru prima oară Berlinul, eu nu mi-am pus această întrebare. Am privit Porțile Brandenburg cum privește boul poarta nouă, conștient că dincolo e altceva și e acel altceva e tabu. Eram învățați să nu punem întrebări. Sau poate că nu eram obișnuiți să le punem. Chiar și cu doi ani mai târziu, când jubilam în legătură cu căderea regimurilor comuniste din Europa de est, o făceam ascultând muzică din Pink Floyd, iar căderea zidului din Berlin nu a fost altceva decât un artificiu psihedelic care a însoțit acordurile finale.

Cu toate astea, zidul ăsta a fost o rană sângerândă. Într-a noua zi de la ridicarea lui, pe 22 august 1961, zidul a făcut prima victimă. Ida Siekmann, în vârstă de 59 de ani, a sărit de la etajul 4 a blocului în care locuia. Dacă ar fi rămas în viață, a doua zi ar fi împlinit 60 de ani. Ultima victimă a încercat să survoleze zidul într-un balon zburător pe 8 martie 1989. A căzut de la mare înălțime. Numele lui era Winfried Freudenberg, 32 de ani. Zidul a căzut cu opt luni mai târziu. Bilanț total: 239 morți. Majoritatea împușcați.

Ca idee, zidul a fost ridicat ca să oprească migrația nemților de la est la vest. Până la construcția zidului, în Occident au fugit circa 3,5 milioane de germani. Nota bene pentru Președintele Republicii Moldova: toți fugeau din est în vest și nici unul – din vest în est.

În dimineața zilei de după concert, cu treizeci de ani după căderea zidului din Berlin, eu și cu Onorica așteptam liftul la etajul patru din hotelașul nostru de pe Oranienburgstrasee. Lângă lift, Helle, care-i un buldog francez, făcea tentative de amor cu piciorul meu drept. Stăpâna buldogului, o nemțoaică reținută, încerca să scuze comportamentul animalului. Nu aveam timp pentru dulcegării. Misiunea noastră era să vizităm East Side Gallery – cea mai lungă porțiune din Zidul Berlinului, care a fost dată pe mâna artiștilor. Ușile liftului s-au deschis, însă cabina era plină vârf de spanioli care se agitau vehement. Helle (și stăpâna sa) au rămas lângă lift, noi am coborât pe scări.

Piesa de rezistență de pe Zidul Berlinului e un graffitti gigantic care-l reprezintă pe Leonid Brejnev pupându-l pe buze pe liderul Germaniei de Est, Erich Honecker. Acum râdem, dar în 1979 când s-a produs „pupătura istorică” nu era de râs. În acel 1979 de pomină, eu eram elev în clasa zero. Coboram docil spre școala numărul unu din capitala de nord a RSSM și eram întâmpinat de un poster uriaș pe care, sub portretul lui Brejnev, scria cu litere de-o șchioapă: МИРУ – МИР. Din cauza faptului că ruseasca mea era învățată de la copiii vecinilor din mahala, eu nu prea dibuiam logica enunțului. Păcii – pace? Dar nu am pus nicio întrebare. Cât despre Brejnev, în închipuirea mea de copil, el era împăratul roșu, or de împărat nu se cuvine să râzi, chiar și atunci când e gol. Prin urmare, „pupătura istorică” e o operă post-modernistă în toată puterea cuvântului. Ne-am prins, râdem, suntem liberi să o facem. Iar zidul din fața noastră stă bine ca să ne amintească de rătăcirile noastre ridicole. Tot cu litere de-o șchioapă „pupătura” e însoțită de un mesaj și mai tranșant: Dumnezeule, ajută-mă să supraviețuiesc această dragoste muritoare! Acum cine mai are chef să râdă?

Următorul nostru obiectiv strategic este un muzeu micuț aflat în vecinătatea Bisericii Sf. Nicolae, cea mai veche din Berlin. Muzeul este dedicat unui mare artist de importanță locală. Este vorba despre Heinrich Zille, caricaturist și fotograf amator. Nu are faima unui Picasso, dar judecând după pozele și schițele expuse în muzeu, are un spirit pe potriva-i. Creativ, liber, provocator.

Seria de schițe, pe care le examinăm cu mare interes, este dedicată copiilor străzii. Ștrengari, murdari, pișorcoși, vagabonzi, copiii respectivi sunt mascota Berlinului din anii ’20 ai secolului trecut. O perioadă grea pentru Germania. Retribuțiile de război au îngenuncheat-o. Dar sminteala nazistă încă nu i-a tulburat pe nemți. O bucă de ciupit e o alternativă jalnică în comparație cu niște crenvurști zemoși, iar un păhărel de schnaps iese întotdeauna învingător. Cu toate astea, schițele evită pateticul victimizării. În scenele stradale există viață. Leben und leben lassen. Morala este suspendată, trecutul este anulat, viitorul – vom trăi și vom vedea! Prezentul însăși este trăit într-o veselie, iar incapacitatea de a planifica pe termen mediu sau lung, îi eliberează pe amărăștenii nemți de falsele prejudecăți.

See the source image

Zille a avut buna cuviință să moară în 1929, neajungând să cunoască ororile nazismului. La aniversarea lui de 70 de ani, cu un an înainte de moarte, a fost omagiat de întregul Berlin. Caricaturile lui, adevărate romane grafice, erau bine cunoscute publicului german. Urmându-și impulsul artistic, Heinrich Zille a făcut, fără ca s-o știe, portretul unei epoci importante pentru Germania.

Iar noi observăm cu recunoștință că, după ce-am vizitat Zidul Berlinului și Muzeul Zille, ideea pe care-o avusem despre nemți devine tot mai nuanțată. Rămâne să ne lămurim ce-a fost cu nazismul, cum de o națiune, în fond, civilizată, a admis, ba nu doar a admis.. a fost autoarea unei catastrofe? Mintea noastră, bombardată de imagini din arhivă, recunoaște cu ușurință scenele de război sau din lagărele de concentrare. Dar, la urma urmei, cum a fost viața nemților de rând sub Hitler? La acest capitol, facem rost de un roman de Hans Fallada, „Fiecare moare singur”. Citim, vedem.

Între timp îi observăm cu interes pe berlinezi. La prima vedere, nu-ți dai seama dacă poartă rușinea în suflet. Sunt oarecum mai retrași, în tot cazul nu fac gălăgie. Merg preocupați pe stradă, fiecare cu treaba lui, se poartă civilizat. Oare se simt responsabili de crimele pe care le-au săvârșit părinții lor? Italienii sau spaniolii, de pildă sunt mai tot timpul pe punctul de a lega o conversație. Englezii își deznoadă limba prin puburi, în schimb umorul specific este asul din mâneca lor. Despre francezi se poate spune că-s nițeluș cam snobi, cel puțin în materie culinară. Nemții nu-s nici guralivi, nici gurmanzi, iar proverbialul „umor german” semnalează în primul rând lipsa acestuia. Un lucru, însă, la care se pricep foarte bine, este berea.

Seara, întregim cercetarea noastră antropologică cu o vizită la un bar unde se toarnă bere artizanală. Curios lucru – încă de prin secolul 15 bavarezii au adoptat o lege despre puritatea berii. Malț, hamei și apă pură – au decretat bavarezii, urzind în secret să păstreze celelalte tipuri de cereale pentru scopuri mai nobile. Legea purității berii a fost copiată de alte landuri germane și rămâne în vigoare până în prezent. Mai mult ca atât, după reunificarea Germaniei, puritatea berii a fost subiectul unor dezbateri încinse în Bundestag. Chestia e că nemții din est au avut tupeul să producă bere brună, folosind în acest sens zahăr caramelizat. În cele din urmă li s-a permis o excepție. Poate că acesta e motivul pentru care în Berlinul de est se acceptă și niște rețete mai îndrăznețe. Noi, bunăoară, suntem înnebuniți după IPA și cerem barmanului o recomandare.

—Iată asta cu aromă de citrice este preferată mea, se pronunță amabil barmanul.

—Și a doua preferință care ar fi?, întreb eu ca să gustăm din mai multe.

A doua după preferință lipsește din stoc și, respectiv, mă mulțumesc cu un porter produs în Estonia.

—Să știi că iarna pică foarte bine. E ceva mai tare.

Amabilitate impecabilă. Orice alegere din meniul de beri este încurajată într-un fel sau altul de barmanul neamț. Îmi place cum trântește halbele pe tejghea. Fără sfială. Cu multă siguranță. Ca un neamț care a lăsat în urmă rușinea nazismului și patimile comunismului. Tânăr. Bărbos. Confident. Bonvivant. Neamțul zilei de mâine.

Într-un roman de Amos Oz, un evreu trecut prin multe rostește o frază pe care mi-o amintesc aproximativ așa: „Să trăim și să construim pacea așa cum putem mai bine. Într-o zi poate că îi vom ierta pe nemți. Dar dacă ei se vor ierta primii, noi n-o să-i mai iertăm niciodată.” Înțeleg ce zice. Dar îmi place mult mai tare leben und leben lassen. Poate deja e timpul?

Tags: , , , ,

Leave a Reply