May 2, 2017 Off

La vie en rose

By in călătorii, india

Diferențele dintre Ramu, șoferul care ne-a adus de la Khajuraho la Agra și KP, cel care urma să ne însoțească de acum încolo, erau atât de mici încât deseori mă prindeam asupra gândului că e aceiași persoană. Aceiași mustăcioară șireată, părul lins, cămașă albastră cu mâneca scurtă. Și totuși, cum poți să zici despre om că-i identic cu altul? Precis că are altă nevastă, alte progenituri, alt traseu de viață. Și poftim, același rezultat! Avea până și un Maruti Suzuki identic cu al lui Ramu. Bine că pe ăsta scria cu litere de-o șchioapă: TOURISM. Un semn distinctiv, cum n-ai da.

În călătoriile obișnuite cum ar fi cele prin Europa, de exemplu, e vorba doar de tine, partenera sau partenerul tău sau, eventual, gașca de drum. În India, în schimb, există întotdeauna această persoană terță – șoferul, care îți invadează spațiul privat și schimbă oarecum dinamica de grup. Când să taci, când să vorbești. Și ce să spui, la urma urmei? Al  nostru e servil, dar e pus pe șotii. Se cereau niște reguli.

—KP, hai să facem o înțelegere. Ne duci acolo unde vrem noi și la ora la care îți zicem. ‘Nțeles?

Ca minimum, KP era extrem de punctual. Dacă ziceam 8 dimineața, la 8 îl vedeai cum și-l parchează pe Maruti Suzuki la poarta hotelului. Cu toate astea, când i-am sugerat să oprească la o benzinărie pe ruta Agra – Jaipur ca să mergem și noi în locul unde până și maharajahii merg pe jos, KP a cotit-o spre un restaurant fițos.

—Ce faci KP? Asta ne-a fost înțelegerea? Parcă am zis, fără restaurante.

—Dacă vreți – luați masa, dacă nu – nu…

—Lasă inițiativa KP. Pun pareu că și benzinăriile au veceu…

Ne-am oprit la un IndianOil. A mers și KP la toaletă, presupun – ca să se convingă. Peste o oră și ceva intram deja în oraș:

—Welcome to Jaipur, a mormăit KP.

Prietena mea porni GPS-ul.

—Vezi că ne duce pe drum greșit.

Nu-mi venea să cred. Parcă ai vorbi cu pereții.

—KP, tu știi unde e hotelul?

—Cum se numește?

Hotelul nostru se numea Umaid Mahal. Nu că i-am fi ținut numele în secret. Culmea culmilor, KP a cotit spre Umaid Bhawan.

—KP, fii atent. Noi cunoaștem your country system. Nu ne-am născut ieri, locuim în Bangladesh și știm totul despre comisioane și mișmașuri. Ei și, să zicem, ne duci tu la un restaurant fițos și consumația ne costă două mii de rupii. Și tu ai un zece procente. Mare câștig? Nu e mai rațional să faci cum îți cerem și dacă suntem mulțumiți, ai un bacșiș din partea noastră, mai generos decât ceea ce primești de la mușteriii tăi. Păi și-atunci care-i buba?

KP tace mâlc, urmează instrucțiunile din GPS. Peste zece minute, ca și cum învârtelile nu erau despre el:

—Welcome to your hotel.

***

La patru treizeci am ieșit să tragem o raită cu mașina. L-am rugat pe KP să ne lase lângă Hawa Mahal și să vină după noi peste o oră. Jaipur e un oraș unical. Bulevarde late, în stil european. Parterul ca regulă e ocupat de comercianți de tot soiul, în schimb la etaj, pe ici pe colo vezi câte o terasă la care localnicii citesc ziare, sorbind din ceaiurilor lor condimentate. Obloane la geamuri – pe alb sau vernil. Culoarea trandafirie – citise prietena de pe net – se datorează vizitei oficiale a principelui Edward al VII-a în 1836 când toate edificiile au fost vopsite în roz la porunca maharajahului. Rozul pal, de piersică, s-a prins. Hawa Mahal, bunăoară, sau cum i se mai zice în popor – Palatul Vânturilor, e o un gigantică orgă trandafirie, amplasată sub cerul liber. În așteptarea sfântului Bach.

Cele mai tranșante sunt curțile interioare. Adevărate palate, chiar dacă veacurile și-au lăsat pecetea. Într-o astfel de curte niște copii jucau badminton că tătăl lor. Aparent, casa le aparținea. Altcineva demult ar fi improvizat o pensiune într-un loc cu asemenea potențial, dar nu, ei jucau badminton fără să le pese de nimic. Era ceva în asta, ceva care nu se lega în niciun fel cu secolul în care trăim. Nici urmă de Putin și Donald Trump. Nici urmă de gadgeturi de ultimă generație și războaie mediatice. Doar badminton. Nu-i lucrul ăsta minunat? Am mai intrat în câteva curți de acest fel. Într-una se afla biblioteca. În alta – un templu. Nu rău, nu rău. Din păcate, totul într-o fugă, căci nu vroiam să ratăm întâlnirea cu KP, care trebuia să ne aducă seara la hotel.

—Welcome to your hotel. Again.

Am stabilit să ieșim a doua zi la opt ca să mergem la Fortul Amber, la câțiva kilometri de Jaipur. Ziceam noi că toate forturile din India arată la fel, dar uite că ăsta a fost diferit. Mai întâi de toate că se afla pe o colină, pe malul unui lac. Un stol de egreți tocmai își lua zborul în timp ce noi ne apropiam. O caravană de elefanți, încărcați cu turiști, urca spre poarta principală. Noi am înconjurat dealul și am parcat în spate, într-un loc unde un tribul lui Hanuman se ocupa de chestiuni administrative.

Pe interior – un adevărat Versaille. Grădinarii se pare se pricepeau bine la geometrie. Și nu numai la ea. Mai pune și optica, căci Shish Mahal sau Palatul Oglinzilor tot aici e. Urcam niște scări,  coboram… alt univers. O desfătare. „De-am mai găsi și o cafea în general aș fi pe culmile fericirii” zisei și, ca să vezi, căutând veceul am dat de cafeneaua Coffee Day care ocupa o aripă mai dosită a fortului. Minune, nu altceva!

Pe colinile din preajma orașului păunii trăiesc în sălbăticie. Nu-mi închipuiam că acești generali de salon știu să zboare. Sau, mă rog, ce fac ei acolo – sărituri în lungime? Căci se opintesc sărmanii, bătând iute din aripi, după care cad ca o torpilă la vreo zece metri distanță. Buf! se aud generalii în tufiș. Să ne facem că n-am auzit.

Seara am urcat la o altă fortăreață, Nahargarh, de pe care cică orașul se vede ca-n palmă. Ne-am așteptat la o invazie roz, dar din păcate, ori fortul era prea sus, ori orașul prea mare. Partea veche, cea trandafirie, abia dacă o intuiai. Am urcat pe un turn și am stat acolo la taifas în așteptarea asfințitului. Punându-le pe toate la un loc, reieșea că tocmai petrecusem cea mai frumoasă zi din epopea noastră indiană.

—Mai stăm? întrebă prietena mea.

Și eu care eram întors cu spatele la soare, am privit în urmă și-am sărit ca ars:

—S-a dus deja. Hai să mergem.

Două nopți petrecute la Jaipur e prea puțin. E un oraș cu caracter. Gândește-te: Cairo sau Marrakech? Cafegii, bazar, grădini secrete. Și totul trandafiriu. O viață ca-n poveste, en rose. Dar fie și-așa. Următoarea destinație e pe albastru. Mai e puțin și se isprăvește aventura noastră. Deci mâine din nou la drum, da?

Tags: , ,

Comments are closed.