May 7, 2017 Off

Kalu și Pappu

By in călătorii, india

„Dar merită oare?” ne întrebam noi, în timp ce jeepul (indienii spun zip) ne scutura vehement pe drumurile de țară din vestul Rajastanului. În călătorie nu știi niciodată cu certitudine ce te așteaptă, cu atât mai puțin în India. La o adică, certitudinea e o noțiune atât de străină de esența călătoriei încât e musai să o abandonezi înainte de plecare. Anume că incertitudinea este cea care cuprinde posibilitatea unei descoperii, a unei revelații, a unei schimbări. Nu cauți revelația stând acasă în fața televizorului. Maximum la ce te poți aștepta, tolănit pe canapea, este să fii informat, dar chiar și în acest caz, nu din prima sursă. Bineînțes, pe drum poate fi și nasol. Ajuns la destinație, poți descoperi, bunăoară, că Tajul negru nu există, dar până și experiența negativă e o experiență, în timp ce tolănitul pe canapea nu e.

Respectiv, cu pletele în vânt și mânile încleștate în carcasa jeepului, ne apropiam de satul de la marginea deșertului Thar, unde urma să urcăm pe cămile și să mergem în adâncul lui. „Ce-o fi, o fi” era concluzia noastră. Pe drum, ne-am oprit la Osian, unde am urcat și am coborât scările unui templu fără să pricepem mare lucru căci templul era îmbrăcat în schele. Evident, acest aspect era irelevant pentru pelerini – zeii sunt deschiși pentru ofrande șapte zile pe săptămână, fără pauze tehnice.

Cămilele noastre, una blondă pe nume Kalu și cealaltă mai brunețică pe nume Pappu, ne așteptau impasibile la intrarea în sat. Stăteau așezate și rugumau mâncarea pe care au înfulecat-o la prânz. Ghidul nostru era un băietan simpatic pe nume Oma. Eu am încălecat-o pe Kalu, iar prietena mea și Oma s-au urcat pe Pappu. Ca să se ridice cămila în picioare, trebuie să te lași puțin pe spate, rezemându-te de cocoașa ei. Pe Oma cămila îl înțelegea și din privire. Deci, iată-ne încălecați, Pappu în față, eu și Kalu în spate, mergând agale prin deșertul Thar.

Pappu era cea nărăvașă. Nu-i scăpa un scaiete pe drum, iar când ajungeam la bifurcație, cămila o lua în mod automat spre sat. Oma avea grijă să îndrepte cămila pe drumul cel bun. O făcea cu blândețe, căci tot el le-a educat. Mă rog, educat e un fel de-a spune, căci Pappu nu se sinchisea să tragă câte o bășinuță (bine că eram în pustiu!) marcând fiecare kilometru cu o gogoașă vierzuie care se asorta de minune cu nisipul roșietic. Mie acest proces îmi era cât se poate de vizibil, căci în mare parte eu asta aveam în vizor – coada lui Pappu. Ce făcea Kalu, idee nu aveam, dar era o cămilă cuminte, cu ochi mari și înlăcrimați parcă.

—Oma, tu nu te plictisești în pustiu? N-ai vrea, bunăoară, să trăiești în oraș? îl întrebă prietena mea.

—Mă plictisesc uneori, dar ce să fac eu la oraș?

—Păi să vezi lumea, de exemplu. Nu ești curios cum e în Delhi?

—Aici poate că mă plictisesc, dar dacă mă duc în Delhi – mor…

Drumul era plăcut, bătea un vânt ușurel și soarele se afla în chindii. Unica problemă erau șlapii care-mi lunecau de pe picioare. Ca să nu-i pierd, i-am scos și i-am băgat în traistă. Era mult mai bine desculț. Da, și asta, să fiu atent când Kalu cobora de pe vreo dună. Pășea apăsat și trebuia să mă las pe spate ca să nu pierd echilibrul. Dar nici nu tare de tot, să nu-i dau idei cămilei că aș vrea să cobor. În rest, n-aveam nicio grijă. Mă legănam în ritmul cămilei și ascultam conversația celor din față. Prietena mea îl descosea pe Oma cu privire la dieta din pustiu.

—Și nu ți-i curios cum e carnea la gust?

—Dacă mănânc carne – mor.

—Dar lapte?

—Laptele-i foarte bun. Pentru lapte nu trebuie să ucizi animalul.

—Dar ouă?

—Ouă niciodată.

—Dar nu ucizi găina ca să-i iai oul?

—Și chestia aia înăuntru ce e? Nu e o pasăre mică?

—Dar pește?

—Ce-i aia?

—Pește, Oma! Cum, nu știi ce-i un pește? Trăiește în apă.

—Piatră?

Oma nu mânca nici pește. Habar nu avea cum e la gust și nu era curios să afle. Treceam pe lângă un grup de case. Rotunde, văruite, cu acoperiș din paie. O fetișcană trebăluia prin ogradă. Oma i-a cerut o cană cu apă. Tânăra i-a adus apă într-un vas de aramă și Oma a băut cu nesaț. După care Oma i-a mai cerut o cană cu apă. Au schimbat câteva vorbe în hindi. Era atâta naturalețe în gesturile lor. Să ceri apă în pustiu și să ți se ofere. Să bei până ce-ți potolești setea. Să schimbi câteva vorbe…

—Și dacă se întâmplă ceva în pustiu, la cine apelezi?

—Ce să se întâmple?

—Știu eu, dacă te mușcă un șarpe bunăoară?

—Odată m-a mușcat o cobră. Dar tatăl meu se pricepe la descântece. S-a rugat la Dumnezeu și a suflat peste rană. În cinci minute mi-a și trecut.

—Ei hai…

—Dacă zic!

—Vrei să spui că nu ai luat niciun medicament și ți-a trecut așa pur și simplu?

—Nu pur și simplu. Taică-miu s-a rugat la Dumnezeu.

Prietena mea era în continuare sceptică.

—Tu îl cunoști pe Dumnezeu? Oma ridică degetul arătător spre cer.

—Desigur că-l cunosc pe Dumnezeu, răspunse prietena mea de parcă de când lumea și pământul toți moldovenii îl cunosc personal pe Dumnezeu. Că nu doar indienii au acces?!

Ce-i interesant e că și indienii, în pofida faptului că-s considerați politeiști, vorbesc despre Dumnezeu ca și cum ar fi o singură ființă. Multe zeități, dar toate sunt manifestări ale unui singur zeu. În esență, e vorba despre același principiu ca și în cazul Sfintei Treimi. Trei sunt unul și unul e trei. Atâta doar că aici se numără cu miile. Să discuți despre Dumnezeu în deșert, călare pe cămile, cu un băiat de paisprezece ani pe care aceste ființe umile și utile îl înțeleg, e o chestie. Are ceva supranatural, de parcă această conversație a început cu multe secole în urmă și nu neapărat în acest loc. Și uite că acum, aici, vorbim despre Dumnezeu. Pe care desigur că-l cunoaștem, chiar dacă prietena mea și cu mine nu suntem pregătiți să credem că Cel de Sus se preocupă de mușcăturile de cobră.

La o oarecare distanță de noi, alergau niște antilope sfioase. Observându-ne, înmărmureau brusc încercând să aprecieze riscurile aferente acestei întâlniri neprevăzute. Dincoace se plimbau niște păuni. Soarele, roșu la față, întârzia deasupra unei dune.

Nici n-am băgat de seamă că plimbarea noastră prin deșert se încheia aici. În ograda păstorului ne așteptau două lavițe, întinse sub cerul liber. Pe cea de-a treia, sub o tufă de bougainvillea se odihnea un bătrânel, îmbrăcat în dhoti și cu turban alb pe cap. Era bunelul lui Oma.

Namaste, l-am salutat după ce am coborât de pe cămile.

Namaste, a zâmbit bătrânul împreunându-și palmele la piept.

Șoferul jeepului ne-a adus câte un pahar de ceai masala. Simțeam un tremur în genunchi, dar totul era prea frumos ca să-l băgăm în seamă. Oma a scos șeile de pe cămile și le-a condus la culcare în timp ce maică-sa ne pregătea cina. Sorbind din ceai, am urcat pe o colină să privim cum soarele dispare după orizont. După ce am terminat ceaiul, Oma ne-a poftit în casă. Mâncare simplă, dar foarte gustoasă. Cartofi. Orez. Curry. Chapati. L-am invitat pe Oma să mănânce împreună cu noi.

—A, nu. Mai întâi oaspeții.

Mâncarea era servită la podea, într-un fel de patio multifuncțional care era și templu, și cameră de zi, și dormitor. „Ce frumos”, ne-am gândit noi „să fii în casă și în același timp să dormi sub cerul înstelat.” În sezonul ploios, care în deșertul Thar nu durează prea mult, familia se strânge sub streașina casei.

După ce am terminat cina, am urcat în jeep și ne-am întors în Jodhpur. A doua zi am plecat din Jodhpur spre Delhi. Am stat o noapte la Delhi și apoi am venit acasă.

Tags: , , , ,

Comments are closed.