May 4, 2017 Off

Jodhpur Blues

By in călătorii, india

Pe durata întregului traseu Jaipur-Jodhpur, KP a fost băiat cuminte. Ne-am oprit o singură dată. Localul Midway Café era la exact in the middle of nowhere și servea doar nes. Dar era ok. Sunt momente când până și nesul trece drept o cafea decentă. La o măsuță cu două scaune în fața șoselei. Cu un peisaj care putea fi de oriunde. Texas. Sau Mauritania. Dar eram în India. Și Jodhpur era la 130 km…

—Very congested street, a oftat KP în timp ce ne apropiam de orașul vechi.

L-am convins să încerce prin altă parte. Într-adevăr, traficul era impenetrabil. Am ieșit la strada principală și am încercat o scurtătură. De data asta în oftatul lui KP se auzea o nuanță de iritare, inhibată din răsputeri în speranța unui bacșiș. În scurt timp eram blocați din toate părțile. Nu puteam înainta, dar nici nu puteam face cale întoarsă. Ne aflam pe o stradelă îngustă unde circulația, și așa nu ușoară, era obstrucționată de un șir de motociclete parcate în șanț. În fața noastră, încerca să-și croiască drum un tuc-tuc nerăbdător.

—Very congested street, a oftat KP pentru a treia oară în sensul de „e timpul să vă achitați și s-o pișcați din loc”.

Un tip decent până la urmă, acest KP, a cărui oftat nu se pune la socoteală, căci problema lui era mai mare decât a noastră. Cu chiu cu vai tuc-tucul s-a strecurat pe alături. Noi am ieșit din mașină, ne-am aburcat backpackurile în spate, am luat covoarele mogule în mână și ne-am luat rămas bun de la șofer. De aici încolo suntem din capul nostru în această lume albastră.

Am găsit destul de repede foișorul nostru – Juna Mahal, un haveli de câteva secole, cel mai frumos din orașul vechi. Odaia noastră de la etajul trei se numea Lord Ganesha. După ce am stat în trei odăi cu numărul 1 și două cu numărul 37, iată-ne într-o odaie personalizată. Ușa se deschidea cu lăcata, dinăuntru se trăgea zăvorul – ca pe timpuri. Bărbatul de la recepție, un tip cu bărbuță spaniolă, care se bâlbâia teribil atunci când îl copleșeau emoțiile, ni le-a prezentat pe vecinele noastre – trei țestoase minunate pe care le hrănea odată pe săptămână cu castraveți. Când să facem cunoștință, țestoasele s-au retras subit în carapace, pretinzând că-s niște cutiuțe de bijuterii. Abia peste câteva minute s-au lăsat ademenite de castraveții delicioși. Și unde fac „Hanț!” cu ciocul lor acvilin. Care maniere, soro, dac-avem castraveți la cină!

—Cele mai frumoase rah… rah… rah… sărituri se văd de la terasa de pe acoperișul hohotelului, ne-a informat bărbatul cu bărbuță.

Felul în care se bâlbâia era extrem de captivant. Dacă se opintea la vreun cuvânt, închidea strâns ochii și restul frazei îi țâșnea ca un strănut. Cu toate astea, nu l-am observat niciodată să se bâlbâie când vorbea în hindi. În plus, era mereu cu zâmbetul pe buze, gata să ajute cu orice și, cu cât mai năstrușnice erau ideile noastre, cu atât mai bine. Seara, bunăoară s-a arătat foarte interesat să ne facă rost de o sticlă de vin (tot Sula, doar că un Sauvignon Blanc de astă dată) ca să-l savurăm pe terasa din fața odăii. Sigur, puteam să ne ridicăm și la cea de pe acoperiș, dar parcă nu ne lăsa inima să ne despărțim de cuibușorul nostru. La terasă erau două scaune, dar, ca să vezi, nu era masă. Întreprinzător, bărbatul a scos un fotoliu din odaia noastră și l-a pus alături.

—Dacă vreți e sssscaun, dacă vreți e masă, a zis. —Local style. Hehe.

Dimineața ne-am ridicat pe acoperiș să vedem (a câta oară?) această minune – răsăritul. De parcă și așa nu era suficient de frumos. Un labirint albastru din scărițe și ușițe. Maimuțe pe acoperiș care înțepeneau cucernic la cântarea muezinului, căci da, erau și vreo două moschei undeva prin cartier. Soarele s-a atins mai întâi de fortăreața de pe vârful colinei. Apoi a zăbovit pe cupola albă al unui templu hinduist. În cele din urmă a coborât în cartierul albastru. Și noi din urma lui, tiptil.

Orașul vechi începea să se dezmorțească. Am traversat o piață de zarzavaturi și-am rătăcit bucuroși pe ulicioarele albastre. Trecătorii zâmbeau prietenos fără să ne ia pe sus cu sfaturi și servicii nesolicitate. Din pură întâmplare am dat de templul al cărui cupolă o admirasem ceva mai devreme. Am lăsat șlapii la intrare și am intrat să vedem dacă Vishnu e acasă. Un bărbat împrăștia orez pe podeaua de marmoră. Niște femei luau apă din agheazmatar și stropeau pe jos. Altele s-au cuibărit sub colonadă și îngânau imnuri religioase. Pe pereții templului erau pictate isprăvile lui Vishnu. Lângă perete – o scară.

Așa și nu am înțeles dacă zeul era acasă, dar un lucru a devenit cert: era așteptat. Am simțit atunci un soi de respect pentru această religie longevivă care a rămas aceiași încă de pe timpurile antichității. Dacă nu punem la socoteală triburile din junglă, doar evreii și indienii am manifestat asemenea reziliență. Budismul, creștinismul, islamul – sunt tinerele în comparație cu religia ebraică și hinduismul. Ca să înțelegi această perspectivă, imaginează-ți grecul care s-ar prosterna și astăzi în templul Afroditei. Închipuie-ți un islandez ascultând cum Thor lovește cu ciocanul printre nori. Nu există așa ceva astăzi. Pe când Brahma, Vishnu, Shiva & Co. trăiesc bine-mersi.

Ceva mai târziu am intrat într-un magazin de antichități din apropierea turnului cu ceas. Anticarul, din păcate, era un băiat de oraș, iscusit în a spune brașoave. În ceea ce privește istoria – slăbuț. I-am arătat cu degetul o mască și l-am întrebat dacă-i indiană.

—O da, e indiană și încă-i foarte veche.

—Dar eu îți spun precis că e adusă din Indonezia. Am una identică în colecție.

—Și ce dacă? s-a înfofolit băiatul. Acum în India suntem, deci e indiană.

Ne-a amuzat logica tânărului anticar. Într-adevăr, eram în India. La ce altceva să te aștepți?

În Jodhpur înțelegi cu ușurință de ce celor din partea locului nu le vine să plece, iar cei care vin să viziteze orașul se încăpățânează să rămână. Nuanțele de albastru – toate pe care ți le poți imagina – te hipnotizează. Unde și unde se strecoară câte un galben și un roz, doar așa, în șagă, ca niște excepții care confirmă regula. Nu aveam chef de fortărețe și palate, vroiam să facem asta de dimineață până-n seară – să hoinărim până ce picioarele se întrebau nedumirite dacă avem sau nu soviste. Și noi, având-o, le scuteam la vreo terasă cu grădină, dar nu pentru multă vreme. O cafea, o răcoritoare și albastrul ne chema din nou.

Două nopți, trei zile. Au trecut ca un vis.

Însă înainte de a ne trezi din visare am mai avut parte de o experiență grozavă. Am mers în deșert și am băut ceai. Aproape ca la Paul Bawles. Atâta doar că deșertul nostru se numea Thar. Dar asta e cu totul altă poveste.

Tags: , ,

Comments are closed.