August 15, 2016 Off

Jalan Jalan

By in asia de sud-est, călătorii

După trei săptămâni petrecute în colivie, constrânși de măsurile sporite de securitate, iată portița descuiată și noi – gata să ne luăm zborul, la propriu și la figurat, cu destinația Bali. „Nu așa repede” pare să ne comunice imensa coadă la cele trei ghișee de înregistrare pentru ruta Dhaka-Kuala Lumpur. Stăm cuminți la capătul cozii și batem apa-n piuă, căci bengalezii par determinați să atace coada din flancuri. O fac cu multă ingeniozitate de altfel. Dacă nu le merge să invoce te miri ce circumstanțe, se fac că plouă pe lângă un rândaș mai neatent după care pretind că s-au aflat în acest loc de pe vremurile lui Pazvante Chioru. Ne dăm importanță pe lângă reprezentanții în uniformă dar nimeni nu e responsabil de nimic. Peste două ore suntem în cele din urmă la poarta de ambarcare. Încă o coadă, dar de astă dată una mai miloasă. Și noi cu o treaptă mai sus pe scările văzduhului.

La Kuala Lumpur, ca prin urechea acului, reușim să urcăm la bordul avionului spre Denpasar. Avem mare noroc că poarta la care facem decolarea e vecină cu cea la care urmează să ne ambarcăm, altfel am fi ratat ruta. Ne deplasăm cu viteza dorinței de a ajunge la timp în paradisul multrâvnit. Reușim. Tragem sufletul. Bali.

Toate sursele de informație, orală și scrisă, susțin că Bali e raiul pe pământ. Suntem tare curioși să mușcăm din fructul care iată că nu mai este inaccesibil moldovenilor și, o spun din capul locului, e foarte gustos. Adevărat, poți găsi fericirea pe colinele din Bucovina. Poți rămâne cu gura căscată în fața fanteziilor arhitecturale ale lui Gaudi la Barcelona. Poți sta cu burta la soare pe malul Mediteranei. Poți satisface orice capriciu consumerist la New York. Dar nicăieri nu le ai pe toate la un loc în felul cum le ai în Bali. Temple, comerț stradal, surprize gastronomice, plaje și oameni buni la suflet. Urmează să descoperim în curând că balinezii sunt printre puținele popoare care au un simț înnăscut al esteticului. Am observat această calitate la turcii din Cappadocia, la italienii din Toscana, la japonezii din Kyoto și poate încă în câteva locuri. Bali e unul dintre acestea.

Avem șapte zile la dispoziție și avem nevoie de un plan. Piscina hotelului e tentantă dar nu ne lăsăm seduși de il dolce far niente. Intenționăm să cartografiem insula în lung și în lat. Ștabul nostru se află la Kuta. Am ales această locație din cauză că e aproape de nodurile de transport. Și de plajă. Pornind de aici vrem descoperim locurile sacre de pe insulă, plajele, vulcanii, răsăriturile și asfințiturile. În afară de asta, vrem să tragem o raită pe insula Java să vedem templele din Borobudur și Prambanan. Cum facem?

După două halbe de Bintang și a treia din partea casei, planul nostru e aprobat. Alegem două trasee care, în aparență, nu se suprapun, dedicăm miezul călătoriei unei escapade pe insula Java, la Yogyakarta. În rest – improvizăm.

A doua zi de dimineață, Dana, șoferul din partea hotelului ne ia în primire. Traficul rutier la ieșire din Kuta e destul de intens, dar nimic nu se compară cu traficul halucinant din Dhaka. În plus, suntem într-atât de fascinați de tot ceea ce vedem, încât nu ne pasă de viteză. Templele în primul rând. Populația din Bali este predominant hinduistă, în pofida faptului că Indonesia ca atare are cea mai mare populație musulmană de pe glob. Sunt zeci de mii temple, e o nebunie! Gardieni de piatră cu ochii holbați și măciuca în poziție de atac stau la fiecare a zecea poartă.

—Dana, care e zeul căruia i se închină balinezii? Întrebare legitimă, căci am aflat recent că în India există o specializare regională în privința zeităților. În Kolkata, bunăoară se închină zeiței Durga, în timp ce în Mumbai, zeul din partea locului e Ram. Așa ne-a zis instructorul de yoga.

—La drept vorbind, ne informează Dana, noi ne închinăm unui singur zeu, care-i pretutindeni. Zeii la care vă gândiți voi nu sunt decât niște manifestări. Sunt trei milioane de manifestări, dar un singur zeu.

—Ei bine și atunci care e manifestarea zeului căruia vă închinați cel mai frecvent?

—Ha! Cu manifestările iată cum vine. Eu care conduc mașina sunt o manifestare și când mă odihnesc seara sunt altă manifestare. Așa și cu zeii. Brahma e manifestarea zeului care a creat lumea, Vișnu e responsabil pentru ordinea lucrurilor, iar Șiva e cel care o distruge. Dar e același zeu.

—Și toate aceste temple sunt închinate unui singur zeu?

—Astea pe care le vedeți? Sunt case de locuit. Fiecare familie își construiește templul său în ogradă. În afară de asta în fiecare sat sunt cel puțin trei temple obștești unde vine toată lumea în zile speciale.

—Ai mare noroc, Dana, să locuiești pe această insulă nemaipomenită.

—Da, dar nu prea am văzut lumea, oftează Dana. Am fost doar o singură dată la Jakarta. Fiindcă-i capitală și mi-am zis că trebuie să o vizitez neapărat.

—Și cum e?

—Jakarta? Păi cum să fie… E foarte aglomerată. E mai bine aici.

Primul popas îl facem la Batuan. Batu înseamnă piatră, deci suntem la Petrești. La intrare în templu ni se administrează câte un sarong. Nu doar prietenei mele, care-i obișnuită cu fustele, ci și mie. Asta-i regula. Îmbrac fusta peste șorturi, la fel face și Dana – peste pantaloni. E ciudat, dar într-un fel e mai bine: cetele de turiști chinezi nu mai seamănă cu turiști, ci cu enoriași din partea locului. Templul e foarte elegant. Îl salutăm pe Garuda. Ne poclonim lui Vișnu care încalecă o țestoasă. Cea pe care se ține pământul.

Se înnourează. Amânăm prânzul. Ne grăbim să vizităm Pădurea Sacră a Maimuțelor, în Ubud. E și rezervație naturală și templu. Maimuțele, cu aer delicvent se plimbă țanțoșe printre maimuțe de piatră. Dacă le mituiești cu o banană, sunt foarte mulțumite. Dacă nu – te pipăie la buzunar. Simbioza dintre cultură și natură e totală. Jungla e în mijlocul orașului, în mijlocul junglei e templul. Maimuțele sunt niște oameni mici. Tribul lui Hanuman, care-i slujitorul lui Rama, care la rândul său e o manifestare de-a lui Vișnu. Traversăm un pod de bambuși, peste un râuleț de munte. Podul se proptește într-un banian uriaș. Maimuțele se țin de șotii. Una își apucă odrasla ca pe o păpușă și o zbughește printre ramuri. Păpușa protestează. Alta stă cuminte și-l despăduchește pe masculul Alfa, cuminte și el, la un pas de nirvana.

La chindii luăm masa, care nu-i nici prânz nici cină, la restaurantul cu numele enigmatic „I Made Joni”. Luăm nasi goreng ca să nu ne complicăm cu alegerea. Orezul cu pui marinat în sos de tamarind e standardul indonezian. Nu e picant. Numai bun. Și bineînțels, berea Bintang.

—Ce înseamnă bintang, Dana?

—Stea.

—Și bukit? Ne gândim la Bukit Bintang, cartierul îndrăgit din Kuala Lumpur. Între malaeză și indoneziană nu e prea mare diferență așa că avem voie să întrebăm.

Bukit e un munte mic. Deal.

Dealul stelei.

—Și dacă zici bintang bintang înseamnă că vorbești despre mai multe stele?

Regula asta cu repetarea cuvântului la plural am învățat-o în Malaezia. Dar nu funcționează tot tipul. Depinde de context. Am observată că la stradă se zice jalan. Dar jalan jalan nu înseamnă întotdeauna străzi, ne lămurește amuzat Dana. Poate fi folosit ca verb, la imperativ, și atunci se poate traduce prin „Dă-i drumul!” sau „Hai să mergem!”. Altminteri jalan jalan poate să însemne și plimbare, și trotuar. Ambiguu și comod.

Lângă volan, Dana ține o mică ofrandă zeilor. Niște orez, niște bancnote, o floricică. Într-o cutiuță din frunze de bananier. În fiecare dimineața își pune una nouă. Pentru binevoința zeilor. Ofranda pentru zeii cei buni se plasează întotdeauna la înălțime. De exemplu sub parbriz. Pentru spiritele răului ofrandase lasă pe jos.

—You don’t do respect to the evil? se miră Dana.

Balinezii respectă în mod egal și binele, și răul. Binele trebuie să iasă câștigător în cele din urmă, dar ei înțeleg că, atâta timp cât povestea nu e încheiată, unul nu poate exista fără celălalt. Și nu întotdeauna ne este dat să înțelegem ce e bine pentru noi și ce e rău. Poate de aceasta sunt atât de liniștiți și binevoitori? Urmează să aflăm.

Tags: , , ,

Comments are closed.