April 22, 2017 Off

India, Yes Please

By in călătorii, india

De la balconașul nostru din cartierul Banani, așteptam călătoria în India cu frică și entuziasm. În plan peisagistic, Bangladeshul nostru era un reper temeinic: aceiași speță de oameni, același vacarm, același haos organizat. Dar ce comori! Comorile Indiei, cele râvnite, cele dosite, cele risipite pe izlaz – acestea erau obiectivul nostru de bază. Am planificat cu minuțiozitate traseul. Despre așa-zișii suflori, altfel spus, bișnițari sau pur și simplu escroci de scară mică, ne-am documentat suficient înainte de călătorie. Încă puțin și-i vom cunoaște pe primii din ei.

Dacă Phileas Fogg a reușit să făcă înconjurul lumii în 80 de zile, noi aveam la dispoziție douăzprezece zile depline pentru să ajungem la New Delhi, să luăm trenul spre Varanasi, să arendăm o mașină care să ne ducă la Khajuraho, Agra, Jaipur și Jodhpur, după care să încheiem călătoria la Delhi. Din fericire, am fost ajutat de un bun coleg, Nikhil, cu care făcusei studiile la Madrid, care ne-a făcut rost de bilete la tren – o sarcină complicată pentru nerezidenți, căci primul lucru care te întreabă prestatorii de servicii online este numărul de mobil din India.

Înainte de a părăsi aeroportul am avut grijă să ne procurăm numere locale, să scoatem rupii din bancomat și să comandăm un taxi „oficial” la preț prestabilit. N-am reușit să părăsim bine aeroportului și…

—Need A/C?

—Sigur, omule, pornește-l.

—Încă 150 de rupii.

Atunci nu-l porni. Dacă începi să arunci cu banul la stânga și la dreapta ai pierdut bătălia înainte de a o începe. Terenul de luptă s-a conturat imediat după ce am ajuns în cartierul Paharganj, adiacent stației de trenuri, unde aveam cazare la Treebo Natraj Yes Please Hotel. Mizam din toată inima pe „yes, please”. Taximetristul a început să se agite din timp, a întrebat de patru ori adresa a sugerat să sunăm la hotel de pe celularul său. E un truc știut. El telefonează naiba știe unde, acolo ni se comunică că nu există rezervare sau că nu există așa hotel sau că a ars anțărț, după care taximetristul vine cu soluția, ducându-te la alt hotel. Nu, omule, uite adresa, du-ne aici și nici un fel de telefoane. Taximetristul a oftat adânc și a coborât geamul ca să întrebe de localnici. Aici începe trucul numărul doi, căci printre localnici sunt profesioniști care preiau ștafeta oferind indicații care te conduc cu exactitate într-o fundătură unde cel mai probabil vei găsi un No Please Hotel.

Observăm de la o poștă o veche sală de cinematograf – Imperial Cinema, la care se făcea trimitere pe rezervare. Vedem și-un „yes please” dar nu, nu e al nostru. Ăsta se cheamă Cottage Yes Please. Ne strecurăm înapoi după care strada se transformă în târg și mașina nu are trecere. Un „ghid” se oferă să ne conducă pe jos. Ne dăm seama că direcția e aiurea și-i spunem șoferului să facă cale-ntoarsă spre Imperial Cinema. Cobor la Cottage Yes Please, care nu e al nostru și întreb unde-i al nostru. Ca să vezi e chiar vizavi. Uf. Prima bătălie câștigată.

Cu excepția faptului că așa-zisa „terasă” există doar nominal, pe acoperiș, odaia noastră din Treebo Natraj Yes Please corespunde așteptărilor. Lenjeria e veche dar curată, stilul Indira Gandhi (adică ceaușist, dar mai pe indian), ceainic electric, două sticle cu apă plată, frigider și un televizor mic. Aer condiționat. Ne înarmăm cu aparatele de fotografiat și țâșnim în oraș.

Ieșim din cartier și o cotim la stânga. La cealaltă stângă un sfetnic local se ia din urma noastră. În cămașă albă, curată, senin la chip și cu mustăcioară. Inspiră încredere. Prin urmare un escroc. Profităm de indicațiile lui ca să aflăm drumul spre Connaught Circle, după care-i facem semn că nu avem nevoie de însoțitor.

—Eu, însoțitor? Pur și simplu merg în direcția oficiului care se află la capătul străzii.

Intrăm în așa numitul Birou de Informații Turistice să cerem o hartă. Hartă nu au, dar au o sumedenie de sfaturi gratuite și o gamă întreagă de servicii dubitabile. Bilete la tren? Mașină? Cazare? Din orice punct în orice punct. Ideea este că biletele la tren vor fi contrafăcute, mașina inexistentă, iar hotelurile în altă parte. Zicem că intrăm mai târziu. La ieșire sfetnicul nostru ne așteaptă. I-a trecut supărarea.

—Din ce țară sunteți? Americans?

Turiștii proaspăt sosiți sunt pradă ușoară. Pe chipul nostru se citește o listă de întrebări, iar oferta de răspunsuri nu se lasă mult așteptată. La colțul străzii, sfetnicul nostru se oprește după cum a promis. Se vede că acesta e teritoriul lui. Nu reușim să facem zece pași de-a lungul autostrăzii, că suntem „luați în primire” de altul, făcut dintr-o bucată. Un tip arătos, cu plete lungi și bărbuță spaniolă. În cămașă denim cu mânicele suflecate. Cu o carte sub braț. Mersi, dar n-avem nevoie de ghid.

—Eu, ghid? Pur și simplu mă plimbu pe-aici și exersez limba spaniolă. ¿Habla ustedes?

Cât pe ce să deschid gura, dar surprind la timp privirea aspră a prietenei mele. Are dreptate, nu e cazul. Gigoloul hispanofil merge țanțoș la câțiva metri în față, arătând cu fiecare gest non-verbal că el, într-adevăr, pur și simplu se plimbă.

Intrăm în restaurantul indian Pind Balluchi și cu aere de experți comandăm paneer masala, jeera pulao, chicken tikka masala. Dar mai întâi de toate – două berici. Berea locală se numește Kingfisher și e o desfătare după regimul draconic din Bangladesh. Mâncăm pe săturate. Altă viață.

Sătui, intrăm într-o librărie. Mi se aruncă în ochi un roman întitulat „Plăceri dificile” publicat de Penguin India. Nu cunosc autoarea dar titlul mi se pare foarte potrivit pentru aventura noastră de pe sub-continent, prin urmare îl păstrez. Prietena mea se apleacă după o carte de pe raftul de jos.

—Madame, I can see your back! remarcă vânzătoarea cu o mină complice.

Dăm să desfacem traistele auzind limpede „can I see your bag?”. Ah, nu asta. E vorba de chiloței. În India poți să-ți etalezi buricul cât poftești, dar numai nu your back, căci poate să iasă cu scandal. Plătim pentru „Plăcerile dificile” și revenim la hotel. Ne tocmim cu recepționistul în privința unui șofer pentru ziua următoare, intenționând să mergem la Fortul Roșu și Chandni Chowk. Iar seara să fim lăsați la Gara de Tren. Pentru 1500 de rupii, mașina e la dispoziția noastră pe durata întregii zile. Deci, am hotărât. Dar mai avem o singură rugăminte și mizăm vehement pe un „yes please”.

—Ne-ar face mare plăcere să ne scoateți două scaune și, eventual o masă, la așa-zisa terasă de pe acoperiș. Și un tirbușon dacă se poate.

Urcăm sus. Într-un sfert de oră apar scaunele. Încă peste zece minute vine și masa. Lipsește doar tirbușonul. Împing dopul în sticla de Cabernet Sauvignon chilian, cumpărat cu previziune din aeroportul din Delhi și torn în pahare:

—Pentru plăcerile dificile, puiuț! zic eu.

—Să fie într-un ceas bun, zice prietena mea.

Tags: , ,

Comments are closed.