August 30, 2017 Off

În Yangon

By in asia de sud-est, călătorii

Ghidul de călătorie ne-a dat mare bătaie de cap. Încolo nu te du, asta nu fă. Prima întrebare pe care trebuie să o pui în orice local este dacă acesta aparține sau nu Guvernului. A doua întrebare este dacă respectivul participă în programe de caritate. Iar dacă observăm că ne lipsește portofelul sau aparatul de fotografiat să ne gândim de două ori înainte de a-l acuza pe șoferul autocarului – s-ar putea ca autoritățile să-i toarne apă clocotită în cap. Verificăm anul ediției – 2015. Aparent e vorba de anul când „băieții răi” au fost deja înlăturați de la guvernare. Sau nu? Concluzia ghidului e tranșantă: dacă nu vrei să susții junta militară mai bine nu te duce în Myanmar.

Cu toate astea anului ediției e unul de cotitură în istoria Birmaniei. În 2015 Aung San Suu Kyi (în Myanmar toată lumea îi spune pur și simplu Doamna) a câștigat alegerile și chiar dacă militarii nu s-au lăsat bătuți cu una cu două, nu mai e nici un motiv să boicotezi țara și guvernului acesteia. Prin urmare, iată-ne în Yangon, prietena mea și eu. Ca de obicei după aterizare: controlul pașapoartelor, valizele, bancomatul, cartela de telefonie locală, taxi.

Fanioanele atârnate de oglinda retrovizoare inspirau încredere. Pe unul era reprezentată Doamna, pe celălalt – un tânăr militar, care, urma să aflăm în curând, era Aung San, tatăl dânsei. De altfel, o figură venerată în Myanmar, din cauza că a fost cel care a negociat actul de independență a Birmaniei, dar mai ales și din cauza că a fost asasinat de tânăr, un martir, a cărui alură mistică a devenit un vector imbatabil în destinul Doamnei. Așadar, suntem pe mâini bune.

Orașul ne impresionează în mod pozitiv. Regulile de circulație se respectă. Țara, deși mai săracă decât Bangladeshul, pare să dispună de o infrastructură mai elevată, un aeroport curat și spațios, drumuri bune, bulevarde, trotuare, parcuri la urma urmei. O fi meritul juntei? O fi din cauza faptului că budiștii au o înclinație spre estetic și curățenie pe care n-o împărtășesc vecinii lor din Asia de sud? Încercăm să-l descoasem pe șofer. El, amabil și dornic de vorbă, dar cu un accent atât de teribil încât ne consultăm pe lung între noi după fiecare piesă din puzzle.

Cheessen chess, ne arată taximetristul spre o clădire din dreapta.

Din cauza că clădirea respectivă se afla în spatele vegetației luxuriante, durează un pic până pricepem că este vorba de christian church, o biserică creștină carevasăzică.

ꟷȘi aveți mulți creștini?

ꟷMuulți. În jur de 15 la sută.

ꟷȘi musulmani?

ꟷVreo 25. Aici în Yangon dar și în Rakhine.

Ca să vezi. Despre musulmanii din Rakhine știam din presa internațională, căci din cauza atitudinilor intolerante a populației budiste, guvernarea lui Aung San Suu Kyi a produs o primă dezamăgire în Occident. Plus că nu-i recunoșteau pe rohingya în calitate de cetățeni de drept ai Birmaniei, considerându-i imigranți bengalezi. Dar nu mi-am imaginat că puteau să aibă atâția creștini.

Prietena mea e cea care observă prima că fetele birmaneze, ba chiar și unii flăcăi, sunt unși cu o cremă gălbuie pe față.

Thanaka, ne explică șoferul arătând cu degetul în sus. Shooviray.

Nu înțelegem nimic. O fi vreo zeitate. Dar ce să caute Shiva într-o țară budistă? Șoferul, foarte amuzat, ne arată spre piele, apoi spre soare. Aha, un gen de protecție contra razelor ultraviolete, ne prindem noi!

ꟷExact. Dar și pentru frumusețe, constată mulțumit taximetristul.

Frumusețe acum? Sau după? Aparent thanaka e un extract din scoarța copacilor care le face tenul mai deschis, lucru pe care-l apreciază toți localnicii. Și noi care bănuiam că e ceva împotriva acneei!

Dar în fine. Lăsăm valizele la hotel și o luăm pe jos spre centrul orașului. Harta nu se potrivește cu teritoriul – totul părea atât de aproape în planurile noastre. Coborâm pe lângă Shwedagon Paya, dar hotărâm că nu e vreme de pierdut – avem timp să vizităm faimoasa pagodă a doua zi, pe îndelete. La tropice se întunecă devreme așa că iute, iute – trecem pe alături. În centru – țipenie. Localnicii stau cu ochii fixați pe ecranele televizoarelor, prin ceainării. Fără exagerare! Până și un călugăr budist stătea pe un taburet, vrăjit de acțiunea de pe teren. Myanmar bătea sultanatul Brunei cu scorul de 1:0, deocamdată. La capătul străzii am făcut dreapta și am mers de-a lungul cheiului până la un templu chinez, Kheng Hock Keong pe nume. Cică-i dedicat zeiței mării, Mazu. Dar și aici, aceiași poveste, enoriașii vrăjiți, în fața televizorului, cu diferența că scorul e deja 2:0.

Unul, care mătura în curtea templului, ne îndeamnă să „eliberăm” o vrăbiuță din colivie. Taxa e de o mie de kyați per pasăre. Prietenei mele i se frânge inima căci ce-au să simtă oare suratele care vor rămâne prizoniere? Și nu doar asta, căci am jertfi noi 6 mii de kyați (aproximativ 5 dolari) pentru a le elibera pe toate, dar chestia e că măturătorul o să le prindă din nou și povestea o să se repete la nesfârșit. Ăsta-i obiceiul, zic să încercăm cu una și să vedem ce face. Întind bancnota, măturătorul scoate vrabia. Aceasta zboară un pic și staționează pe un pilon, la doi metri distanță. Nu pare să-i pese prea tare de gestul nostru nobil. În fond, poate că le umanizăm în zadar – ori în colivie ori în afară, vrabia tot cu gândul la grăunțe.

Ideea e să ne așezăm undeva, e prea cald, o bere ar fi perfect, dar nu e deloc clar care din localuri se potrivește cu intențiile noastre. Astea la care se stă pe taburet, în stradă, nu servesc decât tăiței, iar cele în care se intră nu-s prea atractive – strâmte, întunecoase. Mergem de-a lungul unei străzi specializate pe negoțul cu aur până la pagoda Sule, aurită și ea. În spatele pagodei e o clădire impozantă în stil colonial – primăria. Tot acolo un ecran mare și câteva mii de spectatori în culmea extazului căci scorul e de 4:0 și se intră în prelungiri. Respectiv, intrăm și noi – într-o cafenea (pariziană!) ca să evităm îmbulzeala. Comandăm o chestie care se numește „cuib de miere” sau ceva de genul și care seamănă un pic cu baba de prin părțile noastre, atâta doar că aluatul este extrafin și gustul e nemaipomenit.

În sfârșit, berea am găsit-o cu o oră mai târziu, într-un local care se numea Tintin și care o dădea pe stil mexican. Nu că am fi înnebuniți după bere, dar după deficitul din Bangladesh, e o plăcere pe care nu ți-o poți refuza. Întrebăm de una care se cheamă Mandalay, căci un lucru bun pe care l-am aflat în ghid, este că conține spirulină, o esență care cică te întinerește. N-aveau decât Tiger malaiezian și noi nu eram pretențioși. Nici bătrâni.

Am făcut cale întoarsă cu taxiul. Nu ne mai țineau picioarele. Plus că e ieftin în Yangon. Am mâncat tăiței Shan la terasa de pe acoperișul hotelului și am dormit tun.

…A doua zi am ieșit dimineața, pe răcoare. Am complicat înadins lucrurile, mergând mai întâi în Parcul Regal să ne plimbăm pe podul de lemn construit pe lac, de-a lungul falezei. Shwedagon Paya era tot timpul în față, ca un far. Și cum era să mergem direct la țintă? Hai să trecem și prin grădina zoologică care era chiar la ieșire din parc. Zis și făcut.

Mai întâi hipopotamul – a deschis o gură uriașă, expunându-și dinții enormi, ciolănoși. I-am numărat, avea vreo șase. Animalul a închis gura și și-a pierdut interesul. La fel și vidrele – s-au repezit optimiste să ne salute și, fiindcă nu s-au ales cu nimic din partea noastră, s-au retras instantaneu să se joace în piscină. Tigrii albi s-au dovedit a fi niște leneși fără pereche. Elefanții – ceva mai animați, dar tot nătângi de felul lor. Își legănau trompele, cerșind atenție. Toată speranța în maimuțe.

Tatăl gibon, un tip grav, tuciuriu, își strecura laba printre gratii încercând să te apuce de mână. Era caldă și aproape umană. S-a apropiat și femela – o blondină, după care n-a mai ezitat nici puiul. Mama gibon la luat pe puiul gibon în brațe cu o tandrețe nedisimulată. Ne-am retras la umbra unor salcâmi și am băut răcoritoare.

Norii amenințători de ploaie au zăbovit un pic deasupra noastră și au migrat spre nord fără să verse o picătură. Să mai crezi în prognoze de sută la sută! Deși eram vlăguiți, ne-am zis că trebuie totuși să vedem ce e cu pagoda aia celebră.

Ne-am scos încălțămintea la intrare și am început să urcăm treptele. Eu am rămas în șosete. M-a tras cineva de mânecă când eram deja la poalele templului: „No socks!” M-am conformat desigur. Priveliștea însă ne-a vrăjit: imensă, pagoda poleită cu aur trona în centrul templului. Pe circumferință era înconjurată de altare dedicate zilelor săptămânii, care în Myanmar sunt opt la număr, căci miercurea e împărțită în două – partea de dimineață și partea de după amiază. N-am aflat de ce. Tălpile ardeau. La fel și creștetul. Ochii lăcrimau, orbiți de albeața altarelor, aurul pagodei… Voiam să zăbovim, dar picioarele căutau singure umbra.

După amiază am trândăvit. Seara am stat la balcon și am privit forfota din cartier. Iată un musulman tuciuriu. Pare să fie dintre „ai noștri”. Iată o pereche ținându-se de mână. Budiști. Iată că o mașină parchează la intrarea hotelului și un puști în chiloți se urcă negreșit pe capotă. Rupe o floare din pom, după care ne observă pe noi și râde ștrengar. Iată un bărbat care se îndreaptă spre casă, dar în loc să intre, se așază pe balansoar și se uită captivat în smartphone. Iată niște adolescenți cu capul în nori. Trimit pupici domnițelor de la balcon, dar acestea nici nu-i bagă în seamă. Iată două bătrânele în fuste colorate, potrivite cu umbrela. Iată un tânăr care privește cerul și oftează ca un îndrăgostit. Până să se întunece de-a binelea am ajuns să-i cunoaștem pe toți.

Tags: , , , ,

Comments are closed.