June 24, 2015 Off

În Țara Bâtlanilor

By in călătorii, moldova

La nu mai mult de doi kilometri de frontiera cu România, bâtlanii și-au clădit urbea în coroana copacilor din Pădurea Domnească. Nu că le-ar sta în fire, semenii lor obișnuiesc să-și facă cuiburile în stufăriș, dar aici e vorba de prima civilizație de bâtlani care se cuibăresc în copaci. Domnul Vitalie zice că populația lor în acest an a scăzut cu 20% dar n-avem cum să verificăm – orașul de sus e supra-aglomerat, iar terenul de jos, ăsta de-i rezervat pentru mamifere de genul nostru, e minat cu găinaț. Găinațul e toxic – o pată de noroc și poți să-ți iai rămas bun de la haină. Mirosul – ca într-un coteț; bâtlanilor nici că le pasă. Inspecția forestieră iese pe teren cu umbrele de o singură utilizare. „Măi, da ce-i cu gunoiștea asta?” este luat la socoteală colaboratorul științific. Pe jos sunt înșirate o sumedenie de sticle de plastic. „Pardon, nu-i vina noastră. Bâtlanii le culeg din apele Prutului.” Bâtlanii sunt ca un fel de coțofene. Atrași de obiecte bizare, ei se grăbesc să le aducă acasă nevestelor. „Fa, Anică, mai ții minte când ți-am adus inel?” croncăie cavaleros unul de sus. „Câr, câr” îi răspunde Anica, trecută de floarea tinereții, dar cu gâtul la fel de răsucit ca și atunci când era fată de măritat.

Ce-i frumos în Țara Bâtlanilor este că nu există geopolitică. Păsările vin și pleacă fără să le pese de regimul liberalizat de vize. Și nici de indicatorii macroeconomici. Indiferent care-ar fi nivelul PIB-ului din Moldova, câte miliarde nu s-ar fura din sistemul bancar și oricine-ar câștiga alegerile locale la Chișinău, în Țara Bâtlanilor calitatea vieții este inalterabilă. Un paradis. Doar că nu e pentru noi, cei cu pașapoarte albastre sau deja bordo.

Ceva mai devreme, lângă Cheile Butești, Domnul Vitalie ne spunea o legendă despre doi străini care se ascundeau într-o grotă. Localnicii au deslușit în graiul lor păsăresc niște silabe pe care le mai auziseră înainte de la un călugăr venetic, l-au adus pe respectivul la fața locului și au reușit să se facă de folos străinilor. Ajutorul a fost răsplătit cu prisosință, căci unul dintre cei doi străini s-a dovedit a fi principele Marelui Ducat al Lituaniei, posibil chiar Švitrigaila. Că a luat o buteșteancă la curte, că a făcut-o nevastă, că n-a făcut-o, asta n-o mai știm cu siguranță. Ce vremuri! Ei, n-ar fi mai bine să-i avem vecini pe lituanieni la est și pe otomani la sud? Zău așa. Dar cum ziceam, în Țara Bâtlanilor nu este loc pentru geopolitică.

Domnul Vitalie e un ghid minunat, se pricepe în egală măsură la hidrologie și amortizatoare. Despre flora și fauna locală s-a informat de la colegi și, poftim, ne arată niște urme de mistreți care și-au făcut de cap în aluniș. Un adevărat Dersu Uzala din Pădurea Domnească. Iată, se lasă captivat de niște urme mai groase. „Un cal”, confirmă Domnul Vitalie și, văzând că nu suntem impresionați, adaugă: „Iar aici e o cărărușă făcută de căpriori.”

„Înaripați” de această experiență inedită, ne deplasăm cu 20 kilometri spre sud, la zimbrărie. Zimbri bat la buzunar, angajații rezervației n-au fost prea încântați de cadoul cu care s-a pricopsit Voronin ca urmare a unei vizite oficiale în Polonia. Mai întâi de toate pentru că nu aveau oameni cu experiență practică în îngrijitul zimbrilor. Ca să nu mai punem la socoteală faptul că pe stema Moldovei este de fapt un bour. De voie, de nevoie au învățat. La moment zimbrăria cuprinde șase capete mari și cornute. Pe bune că-s mari. Și-s tare cornute.

Facem cunoștință cu Doru și Dinu. Ăștea-s copii de zimbri, niște vlăjgani de trei anișori care pasc liniștit în iarba deasă. Dinu se apropie de gard să ne salute. Scoate limba și o bagă imediat într-o nară. Cică așa e cool. Adulții sunt plecați în pădure. Acum e mâncare destulă, precis că nu se întorc într-o săptămână. Respecitv, Dinu poate să-și facă de cap și cu limba, și cu nara.

Intrăm în stejăriș. Contactul cu natura e ceva miraculos. E o temă. Suntem obișnuiți cu politica, economia. Mai discutăm un film, o carte. Bem un vin de calitate, stăm la terasă. Plasăm copiii în secții sportive, ne facem griji pentru performața lor. Călătorim în lung și-n lat. Ne facem utili pentru alte guverne și alți donatori. Dar pentru natură e loc puțin. Și nu-ți vine așa, într-o doară, să îmbrățișezi acești copaci care-s mai bătrâni decât noi cu câteva secole? Care-au auzit de Švitrigaila și i-au ținut de umbră lui Ștefan cel Mare? Scoarța stejarilor e beton. O rădașcă mare de câțiva centimetri își face drum în viață pe trunchiul stejarului. Mai sus, mai sus…

…De parcă n-ar exista alegeri și curs de schimb valutar și prim-ministru interimar.

Tags: , , , , , ,

Comments are closed.