June 1, 2015 Off

În sudul Basarabiei

By in călătorii, moldova

– Sorin, aud că mă chiamă cineva pe nume și nici nu-mi dau seama cine poate fi, mă gândesc că e prietena, dar vezi că ea desface bagajele. O văd pe doamna Vera în ogradă și mă dezmeticesc pe loc. Întreabă de cină, la ce oră o să vrem să servim peștișorii. Ei, acuma nu ne prea arde de mâncare că suntem doriți de umblătură – dealuri, văi, ce-o fi… Doamna Vera nu ne lasă, ne conduce cu mașina până în Slobozia Mare și ne arată unde să parcăm mai bine și pe unde s-o luăm spre rezervația științifică Prutul de Jos.

Corovaticul atacă pe mov. A doua zi e Duminica Mare, astfel încât Doamna Vera ne îndeamnă să strângem corovatic pentru odaie sau ni-l strânge chiar dânsa dacă nu avem chef. E destul de covoratic corovaticul nostru, se așterne ca un covor pe tot dealul. Iar de pe culme se deschide o priveliște ispititoare. Lacul se întinde la orizont, dar mai întâi trebuie să coborâm pe o pantă destul de abruptă a râpei, să traversăm linia de cale ferată (în conflict cu mediul natural, deși localnicii se bucură de prezența ei căci ține piept viiturii de-un caz că se umflă apele Prutului) și să trecem prin poarta rezervației. Paznicul ne ține cu sfaturi, nu ne lasă să plecăm cu una cu două. Aflăm că-i pasionat de fotografie din 1968 când urca pe colină și făcea poze una lângă altă pe care le lipea mai apoi pentru o vedere panoramică a locului. Era cu gândul la trufe, nu înțelegea de ce-o fi ele atât de scumpe, deși nu era o chestie de bani – îl captiva pur și simplu ideea. Ne-am interesat de pelicani. Ăștea vin să ia prânzul pe lac, se încarcă cu vreo 2-3 kg de pește și pe-aici li-i drumul, nu rămân la cazare.

Natura-i divină – iarbă până la genunchi, mustoasă. Sălciile așteaptă valul ca să-și îmbăiască pletele în el. Câteva bărcuțe pe ici-colo, dar lacul nu se lasă abordat frontal, malul e nămolit și noi suntem în situația să-i observăm împărăția păsărească de la distanță. Noroc de porcărași, care lucrează cu zor chiar pe malul lacului. Ceva mai încolo, în stufăriș, egretele stau la pândă, cu ciocurile de-a gata, în așteptarea unui peștișor buimac. Soarele stăruie la chindii, nici vorbă să apună. Renunțăm, căci ne așteaptă peștișorii copți de Doamna Vera. Încercăm o cale ocolită, să nu se prindă paznicul în vorbă căci așa nu mai vedem noi pește copt la cină. Iar el parc-a simțit, ne aștepta la portiță. Avem mare șansă că-i omenos și ne-a înțeles corect intențiile.

Peștele… ți se lasă gura apă când îl vezi doar, dar nici beciul nu-i departe. Cartofilor li se zice scăzuți, ca și-n nordul Basarabiei, dar sunt gătiți altfel, sug tot sosul și n-au treabă cu cărnița. Dar să nu vă închipuiți că Doamna Vera e o țărăncuță oarecare care se pricepe doar la gătit. Întreprinzătoare din fire, dânsa a ajuns până în Chicago, beneficiind de o bursă de la Open World. A pus mult suflet în pensiunea „La Gura Cuptorului” și lucrul acesta se simte. La cină te pomenești că ajungem să discutăm despre clustere economice. Doamna Vera înțelege rostul asocierii, nu se boierește și nu caută să devină patroană peste toți cum fac unii. Știe la cine să făcă rost de brânză și de la cine să cumpere peștele. Pentru traseele turistice contează pe ghizii din localitate. Luntrașii – cu afacerea lor, atâta doar că dacă nu era pensiunea în localitate, treceai pe alături, nu te încumetai să rămâi peste noapte. La o adică, afacerea Doamnei Vera asigură cu locuri de muncă încă vreo șapte familii. Și asta așa, mai mult în pofida guvernanților decât cu susținerea lor.

– Doamnă Vera, dar ce-ar fi să aduceți două ulciorașe, să nu faceți drum de două ori.

…Ne sculăm în zori, căci nu e vreme de pierdut. Surpriza cea mare este că în calitate de ghizi îi avem chiar pe familia Bejenaru – bunica, care a bătut toba la Eurovizion de ne-a făcut vestiți în Europa în sensul bun al cuvântului, și bunelul, care știe din fluier și e meșter la cântece. Bunica e mai sfioasă din fire, nu se repede la vorbă până nu ajungem să ne cunoaștem mai bine. Bunelul, la volanul „golfulețului”, e mai versatil, dar ceea ce ne frapează este că graiul lor e ca și cântecul, mai liric cumva, mai duios. Și așa e lumea la sud: oricine are câte o glumiță potrivită situației, oricine știe câteva vorbe de duh care în gura lor nu se lipesc ca nuca de perete așa cum se mai întâmplă în discursurile de la televizor. Bunăoară, ei n-ar zice că se ceartă, ci că se mai înourează peste ei. Și lucrul ăsta e de-a dreptul fascinant. E Moldova așa cum ți-ai dori să fie, nu așa cum te-ai obișnuit să o vezi.

Cât prietenii noștri se plimbă cu barca printre nuferi, „buneii” ne delectează cu un cântec. Nu e ca și cum ai fi la un concert. Sunt versuri cântate nu conform unui program anume, ci fiindcă așa a venit vorba – depeni o amintire, dai de un cântec. Până și versurile sunt mai deosebite. Nu sunt de jale, care probabil că e o idee clișeizată despre folclorul moldovenesc; au cuvinte simple și înțelepte, iar mai presus decât asta, e și multă emoție în ceea ce cântă. Iar ochii interpreților devin deoadată tineri, iar copilul din suflet uită de griji și de probleme.

La întoarcere în Văleni, suntem poftiți și în casă. Rățuștele bat în retragere, nepregătite pentru o asemenea vizită. Dar și-s boboci la drept vorbind, nu cunosc încă obiceiul. Evident, nu putem refuza un păhărel căci stricăm cântecul, dar se poate și cu must. Toba e la îndemână și bunica e mai veselă, i-a trecut sfiala de dimineață, în casă ea e stăpână și oaspeți sunt oaspeți.

– Dum-tu-dum-tu-dum, zice toba. Gata. Hai la drum.

Tags: , , , , , , , ,

Comments are closed.