May 1, 2017 Off

În căutarea Tajului Negru

By in călătorii, india

Cea de-a doua soție a lui Shah Jahan, Mumtaz Mahal a murit la 38 de ani după ce l-a născut pe al paisprezecelea copil. În memoria ei, regele a demarat construcția unui mauzoleu pe care l-a numit Taj Mahal. Aceste evenimente s-au întâmplat în 1631. Vreme de douăzeci și doi de ani, Shah Jahan a trăit în lumea amintirilor. Amintirile se solidificau și se transformau în marmoră albă. Iar când Tajul a fost terminat regelui nu i-a mai rămas nicio amintire. Răvășit, el a poruncit construcția unui mauzoleu negru, geamăn cu Taj Mahal, pe celălalt mal al râului Yamuna. Ideea era ca și după moarte, o căsuță de amintiri să o alimenteze pe cealaltă.

Am aflat despre Tajul negru dintr-un documentar pe care l-am vizionat cu vreo douăzeci de ani în urmă. Eram sigur că celălalt Taj e tot atât de real ca și primul. Eram sigur pentru că-l văzusem în imagini și m-am ambiționat să-l arăt prietenei mele. Îmi închipuiam că e pe undeva prin preajmă. Poate că-i mic și-i abandonat. Atâta doar că Tajul negru așa și a rămas pe hârtie – un testament trădat, sortit uitării. Succesorul la tron al lui Shah Jahan, fiul său Aurangzeb, a fost mai pragmatic din fire. El s-a autoproclamat rege și l-a închis pe taică-su în Fortul Agra. Partea bună e că din Fortul Agra, Taj Mahalul se vede ca-n palmă.

Drumul din Khajuraho la Agra a fost destul de plăcut. Ramu s-a dovedit a fi un șofer foarte serios. Intervențiile lui erau rare și la temă. Ne-a atras atenția asupra unor monumente care ne-au lăsat cu gurile căscate. De exemplu cele de la Datia. Pur și simplu uluitoare. Când am închis gurile ele deja erau în spatele nostru. La prânz am mers pe mâna lui Ramu și am mâncat într-un palat butaforic. În schimb Ramu nu a mers pe mâna noastră și am ratat ocazia să facem un popas la Gwalior. Poate pur și simplu nu a vrut să ne trezească. Plus că ne-a picat bine să ajungem devreme în Agra. O altă chestie pe care am rezolvat-o din mers, tot prin Ramu, a fost că ne-am găsit șofer pentru restul călătoriei. Întâmplător sau nu, socrul lui Ramu avea o agenție la Agra care oferea astfel de servicii. Șoferul urma să rămână la dispoziția noastră până la Jodhpur de unde noi intenționam să ne întoarcem la Delhi cu trenul.

La chindii deja intram în oraș. Aveam rezervare la pensiunea Coral Court, la câțiva pași de intrarea la Taj Mahal. Tipic pentru India, lângă Coral Court mai era și un Coral Tree, dar am avut noroc căci distanța dintre cele două era de doar 30 de metri. Imediat ce-am intrat, Suraj, amfitrionul nostru, ne-a oferit o băutură răcoritoare. Cu gesturi elegante a început să ne treacă în registru:

—Și de câtă vreme stați în India?

Fiecare hotel din India are câte un catastif în care se introduce toată informația despre oaspeți. Că e mare sau e mic hotelul, registrul e la fel de gros și nu se limitează la informațiile de contact. Îi interesează totul. Din ce oraș vii, în ce oraș pleci. Pe unde ai intrat, pe unde ai de gând să ieși. Și mai ales când. Sperăm că informația asta e analizată ulterior de un suspus care, cu egală meticulozitate, o transcrie într-un registru electronic din care țâșnește în mod automat orarul optimizat al trenurilor. Însă modul în care această procedură birocratică e realizată de Suraj, emană o considerațiune maximă față de bietul călător. „Treaba voastră e să vă relaxați, treaba noastră e să ne facem munca” pare să sugereze întreaga ținută a lui Suraj.

O pasăre rară pentru sub-continent, acest Suraj. Înalt, lat în spete, cu trăsături fine și o coamă ca de leu. „Arată ca un rege” ar zice un personaj de-al lui Naipaul. După ce a aflat că lucrăm pentru guvernul din Bangladesh a ținut să ne-o prezinte pe nevastă-sa – Meena, care desigur că a fost încâtată să ne cunoască. Suraj s-a oferit să ne trimită o sticlă de vin indian în odaie. Marca vinului, să mă scuzați de expresie, s-a dovedit a fi Sula – un Cabernet Shiraz foarte decent. Habar n-aveam că indienii se pricep la vinuri, dar uite că e o industrie în plină ascendență. Am savurat vinul pe terasa adiacentă camerei – teracotă arlechin, vazoane cu flori, inclusiv bugainvillea noastră iubită, o semilună culcată și o frumusețe de rezervor cu apă, identic cu ăla care i-a servit drept reper lui Dev Patel în filmul „Lion”.

Nu era nicio grabă, dar fiindcă tot eram matinali și ne aflam la câțiva metri de Taj, în zorii zilei următoare ne-am prezentat la mauzoleu. Am prins nărav se pare că – un răsărit de soare la Varanasi, unul la Khajuraho și acum, poftim – Taj Mahal.

—Nimic deosebit, constată prietena mea. Arată ca un bibelou gigantic.

—Are totuși ceva… solemn? am încercat să iau apărarea Tajului.

Cuvântul potrivit e „somptuos”. De o eleganță impunătoare și foarte costisitoare. Și totuși nu pot să neg că arată la fel ca bibelourile de marmoră care se vând cu duiumul la tarabele cu suveniruri. Ceva îi lipsește mauzoleului, nu-mi prea îmi dau seama ce. Poate că-i lipsește contextul. În esență, Agra e un oraș banal, murdar și haotic. Și dincoace – Taj! Altceva dacă acest Taj Mahal ar fi fost amplasat într-un oraș care să i se potrivească ca și eleganță, sau, cel puțin, într-un cadru natural virgin. Bunăoară în deșert. Ca și celebrul Koh-i-Noor, Taj Mahal e un diamant fără ramă. Sau poate că-i vorba de faptul că un mauzoleu e realmente o casă care n-a fost niciodată locuită. Palatul e casa regelui. Conacul e casa boierului. Templul e casa zeului. Întotdeauna se cere a fi simțită prezența personajelor. Pe când aici: „Hei, Mumtaz Mahal, ești acasă?”

„Sunt acasă” răspuns o pasăre-rinocer. Își făcuse cuib colțul de sud-est al paradisului. Noi ne-am bucurat de prezența ei și am examinat-o îndeaproape. Ea nu s-a sinchisit de prezența noastră și s-a lăsat examinată. Judecând după penajul gri și aspectul preistoric, era un Ocyceros birostris. Desigur, suratele ei din Malaezia sunt mai făloase, dar e prima pe care am văzut-o în libertate. Și încă unde!

La amiază am înfulecat un sandviș la Costa după care am mers la un magazin de covoare. Sunt țări care se pricep la covoare și țări care nu se pricep. Aici, în sudul continentului ele sunt o raritate. Dar în virtutea dinastiei mogule care s-a aflat la cârma Indiei vreme de câteva secole, Agra a însușit acest meșteșug. Covoarele din Agra și cele din Kașmir au o reputație excelentă. Magazinul în care am intrat era gestionat de doi frați. Mezinul ne-a oferit câte un ceai și a început să-și aștearnă comorile pe jos. Responsabilitatea mea era să aleg și să consiliez. Din start le-am respins pe cele cu ornamente persane. Cele din mătase aveau niște prețuri de mai să-mi țâșnească lacrimile, însă tratativele erau specialitatea prietenei mele. Partea grea venea după ce ne opriserăm la o duzină de covoare din lână. „Prea sus” a remarcat prietena după ce proprietarul a scăzut zece procente din preț. I-a oferit jumătate din sumă la care el a scos un horcăit ambivalent. „Eu vorbesc foarte serios” a insistat prietena mea, sorbind din ceai. „Ne gândim la astea două, numai că acuma depinde de voi”. Frații au organizat un consiliu.

—Suntem de acord, au zis eu după ce s-au sfătuit o vreme, dar avem o mare rugăminte. Când o să plecați din magazin să nu-i spuneți șoferului cu cât le-ați cumpărat. Chestia e că o să ne ceară comision. Dacă întreabă spuneți-i că ați plătit o sută de dolari pe ambele. Că ne mănâncă de vii cu comisioanele lor.

Sistemul indian e de așa natură că din orice chilipir e nevoie să te împarți. O bucățică ție, una – vecinului, încă una – nevestei vecinului. Altfel nu funcționează. Șoferului bunăoară i se plătește pentru faptul că a adus clienți, chiar dacă ideea nu a fost a lui. Chestia asta cu dubla contabilitate ne-a pus în gardă, dar prețul pe care l-am plătit părea să fie unul just. „E un preț corect” ne-a liniștit Suraj când i-am povestit la cină despre achizițiile noastre.

Seara am mers să vedem Fortul Agra, care la drept vorbind seamănă foarte mult cu Fortul Roșu din Delhi. Adevărul în ceea ce privește forturile din India este că dacă ai văzut unul, le-ai și văzut pe toate. Dar cum să spui nu, când e vorba de locul în care marele Shah Jahan a fost ținut în „arest la domiciu” de către fiu-su? La ghișeul pentru turiștii străini un pensionar englez, asediat din toate părțile de așa-numiții „ghizi” era în prag de criză:

—Ce vor oamenii ăștea de la mine? strigă englezul cu glasul celui care strigă în deșert. —Ce, n-au mai văzut un străin?

Noi am mai văzut străini cu nervii la pământ. Cu câteva zile în urmă eram, probabil, și noi la fel. Între timp am învățat lecția: chiar dacă nu știi ce cauți și unde vrei să ajungi, fă-te ca și cum ai ști. Și treci pe-alături fără a-i băga în seamă pe „suflori”. Funcționează negreșit: prada lor sunt inocenții și naivii cărora aceștea le oferă instantaneu o „Introducere în indianistică”.

Și mai e una – nu-i întreba unde se află Tajul negru. Riscul e că o să ți-l arate.

Tags: , , ,

Comments are closed.