August 31, 2017 Off

Iașa, barcagiul

By in asia de sud-est, călătorii

Aterizăm în aeroportul din Heho. Alt peisaj, rustic. În depărtare se văd munții albaștri. Ne lăsăm luați în primire de un taximetrist necăjit și abia în mașină realizăm că de la respectivul duhnește a alcool. Prea târziu. Dacă tot ne-am pornit. Bețivul nostru e și sfătos. O face pe ghidul și ne lămurește ce e de văzut în regiune. În realitate își vinde serviciile. Dacă-l angajăm cică ne face reducere. Ne dă și o carte de vizită. Nu promitem nimic, desigur. Dacă avem nevoie de serviciile lui, îl sunăm. Dacă nu, nu. Cherchelit cum e, tot înțelege că asta nu-i vorbă serioasă și își cere cartea de vizită înapoi. Nicio problemă.

Ajungem totuși fără peripeții la hotel. În Nyaung Shwe, pe malul lacului Inle. Taximetristul rămâne în parcare. Administratoarea hotelului îl ia la trei parale.

ꟷHai, ai pișcat-o din gară, îi zice în birmaneză, sau cel puțin asta ne închipuim noi că zice.

ꟷCam chefliu, tipul, comentez.

ꟷOf, în toată ziua e beat. O năpastă pe capul nostru.

ꟷȘi poliția de ce nu-i ia actele? se interesează prietena mea.

Administratoarea strânge din umeri. Nu s-a gândit la asta. Pe semne, nici poliția. În fond, Nyaung Shwe e un sat de vacanță. Toată lumea cunoaște pe toată lumea. Și dacă-i iei bețivului actele, mâine ți se face milă și i le dai înapoi. Sau, eventual, bețivul îți dă foc la casă.

Dar să-l lăsăm…  Hotelul nostru, La Maison Birmane, e o minunăție. Îl explorăm cu mare entuziasm. O grădină de bambuși. Și altele mai dihai, plante din astea care în părțile noastre nu cresc decât în vazoane. Odaia? Superbă. Din lemn de tec. Are un singur minus, podeaua din baie e denivelată, dar acest detaliu urma să-l descoperim mai târziu și pe întuneric.

Seara tragem o raită prin zonă. La câțiva kilometri spre vest sunt niște podgorii la Muntele Roșu. Vinul local e amatoricesc, dar orice lucru își are un început. Priveliștea în schimb e nemaipomenită. Un asfințit magistral. În afară de noi, la terasă, sub coroana unui salcâm uriaș, mai sunt câteva găști – se chinuie și ei cu vinișorul. Brusc începe să plouă. Noi, mai norocoși, am venit cu o camionetă de la hotel. Alții – prin ploaie cu bicicleta. Care vin, domnilor, e ca și cum n-a fost nimic! Uzi leoarcă. Nu noi, ceilalți meseni. Poftim, ne privesc cu invidie, uzi cum sunt…

Dimineața devreme vine să ne ia barcagiul recomandat de administrația hotelului. Se numește Ya Shee, dar o să-i zicem Iașa, căci i se potrivește. Dinți rari, zâmbetul în schimb – până la urechi. Foarte atent de altfel, tacticos. Prietena mea ținea să-și ia o pălărie, ca să n-o pățim ca la Shwedagon Paya, când ne-a înnebunit soarele. Iașa n-a zis nimic, a mers în față, dar înainte de a coti spre chei ne face semn cu mâna: Poftim pălării! Bun băiat.

O vreme am înaintat pe canal, abia se crăpa de ziuă. Dimineața era din alea răcoroase. Pe o insuliță din dreapta se odihneau niște bivoli negri, masivi. Scoteau abur pe nări și ne priveau indiferenți. Lacul Inle se întinde într-un defileu. Atât în stânga, cât și în dreapta noastră munții se țineau lanț. Pe unde răzbătea lumina, erau de un verde virgin. Altminteri păreau albaștri. Nici înalți nu erau, așa – bucovineni. Cu toate astea norii alburii le pășteau crestele, coborau atât de jos, încât îi credeai în stare să se pupe cu lacul. Intrau și în ogrăzile oamenilor, norii…

Barca a intrat într-unul din canalele laterale și în felul acesta am dat de un sat plutitor. Dar nu ne-am oprit aici, ci ne-am continuat calea, printre sălcii, pe sub podulețe de lemn. În cele din urmă am acostat lângă ceva care semăna să fie un restaurant. Aveam chef de un ceai fierbinte, dar Iașa era de altă părere. Am insistat, înainte de a intra în târg. În târg, tot felul de vechituri. Am colindat printre rânduri, oprindu-ne să admirăm câte o mască Naga, sau câte un cuțitaș Shan. Habar n-aveam ce minune ne așteaptă la capătul târgului! Ne-am imaginat că urmează să vizităm o pagodă ordinară, un templu din sat, nimic ieșit din comun, că și satele noastre-s dotate cu biserici de când lumea. Și când colo, trecând de un poduleț, dăm de niște ruine misterioase. Sculpturi în relief, ruine antice, pagode…

Când să intrăm mai adânc pe teritoriu, descoperim că e vorba de mii de pagode. Albe, aurite, din cărămidă roșie, pagodele-s pretutindeni, ca ciupercile după o ploiță de vară. Ceva extraordinar, un capriciu suprarealist, o civilizație extraterestră. Din câte se pare nu există păreri univoce cu privire la originea pagodelor din satul Inn Thein. Circulă legende care leagă construcția templelor de regele indian Ashoka, adică după moartea lui Buddha. Asta ar însemna secolul III înaintea erei noastre, mai devreme decât s-au construit templele din Angkor sau Bagan. Alții spun că ctitorul lor e regele Birmaniei, întors dintr-o expediție victorioasă în Thailanda. Cert e că nu s-au făcut cercetări, iar situl în sine nu este foarte omogen. Pagodelor vechi, de la poalele dealului li s-au adăugat altele mai noi, care datează din secolele XVII-XVIII. Cum n-ai da e ceva uluitor, nu ne venea să credem ochilor.

Am coborât emoționați spre locul unde acostase barca. Oare ce surprize ne mai așteaptă?

La inițiativa lui Iașa (am învățat repede că trebuie să ne încredem în toate inițiativele barcagiului nostru) am făcut un scurt popas într-un atelier de țesut, unde am avut plăcerea să cunoaștem o bătrânică din poporul Kayan din nordul regiunii Shan. E vorba de purtătoarele faimoaselor gâturi inelate – o aberație estetică pe care n-o mai întâlnești în alte părți. Bătrânica – de o delicatețe rară, și-a lungit cochetă picioarele, așa cum era așezată, ca să i se vadă și brățările de aur de la genunchi. Și a pozat cuminte alături de noi. Am fi vrut s-o luăm acasă, dar avea și ea rude, prieteni…

Înapoi pe lac. Suprafața parcă era acoperită cu mercur. Nori sus, nori jos – nu mai înțelegeai ce e real și ce nu e. Am intrat într-un sat plutitor. Vedeam dublu. Case sus, case jos. La frontiera dintre sus și jos mai plutea câte o barcă, pentru orice eventualitate, ca să n-ai nevoie de o pișcătură în plus. Am mai trecut și pe la o fabrică plutitoare unde se făceau articole din lotus. Lotusul, dacă e să-i frângi tulpina, are niște fibre rezistente. Am urmărit un pic procesul – rotești un pic, tragi de ață, o pui împreună cu celelalte. Iese frumos. Dar scump.

La întoarcere, ne-a prins o ploiță sănătoasă – am acceptat-o și pe ea, că totul era de la Dumnezeu în ziua aia. Sau de la Iașa, bucuros dânsul să ne vadă bucuroși pe noi. În drum spre hotel, pe jos și fără umbrelă, căci contenise între timp, ne-am oprit la un local care se numea Steaua Roșie. Și, poftim, aveau bere Mandalay, din aia cu spirulină care te face ca nou. Sunt zile din astea, rare – în care tot ce faci iese bine. În așa zile simți că trăiești.

Nu ca altele, când te întrebi la ce bun te-ai mai sculat din pat.

Tags: , , ,

Comments are closed.