October 25, 2016 Off

Hellow Kitty

By in bangladesh, călătorii

În mod miserios, populația țânțârilor din Dhaka s-a redus substanțial. Anul trecut, la sfârșitul lunii octombrie, eram luați cu asalt la terasa de pe acoperișul simpaticului hotel „Gâsca Verde”. Mișcam ritmic din mâini, picioare și fund. Asta reducea din randamentul pișcăturilor, dar oricum, inamicul avea câștig de cauză. De astă dată ne-am pregătit psihologic de asalt, dar trupele de țânțari au bătut în retragere. În tot orașul am identificat doar doi soldați ai inamicului: țânțarul Shamim cu sediul în mașina lui Hamid și țânțarul Jahid, localizat la etajul 7 din Ahmed Tower pe bulevardul Kemal Atatürk. L-am evacuat pe primul. L-am cruțat pe al doilea ca să le comunice semenilor săi că pe aici nu se trece.

În schimb, altă năpastă – furnicile. Micuțe, flămânde, plăpânde, suratele au dat buzna în apartamentul nostru din cartierul Banani. Mai întâi erau doar la balcon. Acum sunt și la bucătărie. Obiectul lor de cult este ceainicul electric, alb, marca Miyako. Este capitala furnicilor. Nu pricepem de ce sunt într-atât de fascinate de umilul nostru ceainic. Îl escaladează cu tenacitate, astfel încât în fiecare dimineață, înainte ca să fierb apa pentru cafea trebuie să extrag câteva victime sinucigașe. Nu le pasă nici de firimituri, e musai să urce în ceainic.

Deunăzi și-au croit un coridor al vieții din bucătărie în sufragerie, ocolind masa și țintind în mod clar frigiderul. Mi se rupea inima de jale când le-am administrat o porție de spray insecticid. Am făcut tot posibilul ca să conviețuim pașnic, apartamentul e mare, dar – nu a fost cu putință. O civilizație destul de neobișnuită a fost distrusă de un cataclism. Supraviețuitorii lui s-au refugiat în ceainic, jucându-se de-a Adam și Eva. Mai vedem noi cine pe cine.

Coborâm la parter. Hamid, radiant, vrea să vadă reacția noastră la noile accesorii din mașină. Adevărul e că pernuțele nu se potrivesc prea bine cu grumazurile noastre, chiar dacă se asortează perfect cu căptușeala de piele. Încercăm să le ajustăm, e ceva mai bine. Nu că n-ar fi fost bine fără ele dar, ca să-i facem pe plac lui Hamid, ne ajustăm noi. În drum spre Secretariat, trecem să o luăm pe colega noastră, Madame Boss. Ea găsește pernuța minunată, dar care-i ocazia?

Because you like that, that’s why! Before time talking despre pernuțe, reemembah?

Hamid e foarte mulțămit. Sub parbriz s-a instalat o pisicuță Kitty cu ochi de fantomă. Din alea care dau din cap când mașina se mișcă. A noastră scoate și un sunet: toc-toc-toc.

—Hamidul! Ce mai e și aia?

Kids like that, that’s why! Când văd pisicuța, copilașii fac ochii mari.

—Bine dar tu nu duci copilași cu mașina?!

Of course. Trei copilași. Unul de șase luni, unul de un an și unul de doi ani.

Presupun că cel de doi ani sunt eu.

—Și tu, Hamid, câți ani ai?

În conformitate cu teoria proaspătă a șoferului nostru, dânsul tocmai s-a născut. Neînsurat, Hamidul visează să-și ia soție și patru copii. Simultan. Fiindcă, potrivit lui Hamid, doing babies is hard work. Iar pisicuța Kitty între timp: toc-toc-toc.

—Chiar trebuie să scoată sunetul ăsta? E destul de sinistru, mai ales că nu are gură.

—Vouă nu vă place, se bosumflează Hamid și dă jos pisicuța de sub parbriz.

—Pune-o la loc, Hamidul, desigur că ne place.

Madame Boss face rost de un șervețel și improvizează o cravată pentru pisicuță. Cu cravată, pisicuța tace. Descoperim între timp că tot timpul pisicuța a stat cu fundul spre noi. Dar și așa, întoarsă cu fața spre pasageri, observăm că nu are guriță.

—Oare există vreo explicație a faptului că pisicuța Kitty e fără gură? întreabă prietena mea.

—Desigur, improvizează colega. Hello Kitty simbolizează statutul femeii din Asia, redusă la tăcere din cauza mentalității machiste a bărbaților.

—Oho. Superbă explicație.

La Secretariat discutăm chestii serioase. Raportul de progres, indicatorii de capacitate, statutul pilotării, pașii următori. Proiectul nostru a împlinit un an. Mai avem un an de muncit. La începutul proiectului eram niște boboci. Funcționarii publici erau un mister. Traficul din Dhaka era halucinant. Căldura era infernală. Termenii limită ne stresau. Obstacolele birocratice ne debusolau. Cerșetorii ne speriau. Insectele ne luau cu asalt. E adevărat că ne plăceau fructele. Și ne fascina provocarea. Să înghițim această pilulă dulce-amăruie, să o digerăm și să ieșim învingători.

Mai e până acolo. Dar, într-un an de când suntem în Bangladesh, am realizat că funcționarii sunt la fel ca peste tot. Musonii aduc vreme răcoroasă. Termenii limită sunt menajabili. Obstacolele birocratice – surmontabile. Insectele s-au retras. Fructele ne plac în continuare. Unica diferență marcantă dintre lucrul nostru aici și dincolo este traficul din Dhaka. Căruia îi ținem piept angajându-ne în discuții neserioase cu șofeul nostru Hamid.

Tags: , , ,

Comments are closed.