September 20, 2016 Off

Exilul, etc.

By in călătorii, turcia

Oh, câtă savoare să-ți iai zborul din această colivie! E vorba de noi pe finalul  misiunii în Bangladesh. Nici măcar de aur nu e. Argint? Ai vrea tu. Mă rog, s-ar putea să fie bronză. Da-n fine, nu e vorba de metal, e vorba de calitatea vieții cuprinse între punctul A. Apartament și B. Birou.

Dar dăcă e s-o iei mai pe filozofic, orice zbor e o iluzie. Dintr-o colivie mică în una mare sau, mă rog, diferită, și ai iluzia libertății. Salonul din aeroportul internațional din Dhaka e o adevărată binecuvântare. Nu ne este foame, nici nu a apucat să se crape de zi. Hamid ne-a dus ca fulgerul prin oraș, chiar dacă a întârziat cu zece minute. Dar micul dejun din salonul Balaka e prea tentant. Nu e vorba de gust, e vorba de ritual. Un gât de cafea, încă unul. Ceea ce urmează după ce urcăm la bordul avionului e o catrenă de activități învățate din amară experiență:

  1. Privim cu supărare bengalezii care atacă frenetic bagajul nostru de mână instalat grijuliu în compartimentul deasupra capurilor noastre;
  2. Tragem de mânecă vecina din dreapta (și vecinul din stânga) atenționându-le să-și închidă la naiba celularele—în momentul decolării bengalezii pălăvrăgesc într-o veselie, întrecându-se în a da ultimele instrucțiuni gastrofizice la telefon (și indignează când le despare semnalul!);
  3. Plesnim peste mână vecinul din față care nu găsește alt loc mai bun pentru a-și plasa palma decât peste ecranul televizorului meu;
  4. Nu, nu vrem să figurăm în selfiul celuilalt vecin din față care momentan apasă ca un apucat pe butonul mobilului. Un selfie, două, trei, patru. Schimbă poziția – cinci, șase, șapte, opt. Ridică celularul deasupra capului ca să intru și eu în poză – nouă, zece. Nu. Pân-aici. Îl trag de mânecă. E enervant.

Peste opt ore, două filme și câteva capitole, Istanbul se arată ca un colac al salvării naționale, în pofida puciului care a avut loc cu o lună în urmă, în pofida lui Erdogan, în pofida lui Gülen, în pofida faptului că în aeroport sunt cu două treimi mai puțini pasageri decât obișnuiau să fie.

Am tras la un han la care nu am mai stat anterior. Tot la o azvârlitură de băț de Istiklal, chiar dacă am încercat să ne ținem la distanță de zona pietonală. În cele din urmă, loviturile de stat nu-s ca atacurile teroriste—nu te aștepți să se producă câte una în fiecare lună, deși precis că au existat cazuri. Plus că ne-a cucerit mesajul hangiului de la Peradays: ținem dinadins să nu fim profesioniști. În cazul lui Bora (așa se numește proprietarul hotelului) a nu fi profesionist înseamnă a nu vinde camere de hotel, ci de a oferi un cămin provizoriu, a-ți face sejurul cât se poate de confortabil și lipsit de griji. A priceput repede că ținem să avem un balconaș și ne-a oferit o altă cameră decât cea pe care o comandasem. Ne-a văzut seara buimăciți din cauza schimbării fusului orar și s-a priceput să ne ofere micul dejun la o oră mai puțin convențională. Chestii de genul ăsta – mărunte dar plăcute.

Și să vezi tu istorie. Stăm noi în odaie și se aude un meunat la ușă. Deschidem. Intră o pisică cenușie, foarte manierată. Face turul camerei, încearcă scaunul, verifică masa. În cele din urmă urcă pe pat și mi se așează pe burtă. Nu zăbovește prea mult. Se convinge că totul e în regulă și iar dă târcoale la ușă. Dar se pare că a uitat ceva… mai trage o raită prin odaie, dă lăbuța cu musafirii și de data asta iese pe ușă afară.

A doua zi aflăm că o cheamă Pera și mai are și o surioară – Daisy. Pera și Daisy – Peradays, pricepeți?

—Se crede proprietara hotelului, ne anunță Bora. E foarte neliniștită când vede ușile închise, i se pare că ceva e în neregulă…

Bora pe semne că-i vrăjitor. Ne ghicește stările, ne citește gândurile. La plecare e atât de simpatic încât ne face și niște cadouri. Cum să nu-ți placă așa oameni „neprofesioniști”, îți aduc aminte că mai există pe lume meserii care se fac cu suflet, din simpla plăcere a lucrului bine făcut. Bineînțeles, există și un preț pentru asta, dar ceea ce primești la schimb e ceva ce nu-ți pot oferi hotelurile internaționale sau apartamentele închiriate.

Pe durata sejurului (și-n mare parte datorită lui Bora) uităm că ne-am promis să evităm Istanbulul până nu se lămuresc ei cu revoluțiile și contra-revoluțiile. Reieșind din știri, Erdogan e sărit de pe fix, ceea ce face dânsul ca urmare a loviturii de stat eșuate pare să o justifice în totalitate. Pe de altă parte, există nuanțe – în Turcia se menține un echilibru fragil între europeinism și fundamentalism islamic, iar democrația e o jucărie care trece dintr-o mână în alta fără a ține cont de miza jocului. În cursul istoriei Turciei moderne, armata a fost cea care mai întâi strângea șuruburile după care urma o perioadă de democratizare, în timp ce islamiștii profită de democrație și abia mai apoi încep să strângă șuruburile.

În stradă, atmosfera nu pare să fie încinsă în vreun fel anume. Faptul că sunt mult mai puțini turiști e în favoarea noastră – nu e nevoie să ne îmbulzim prin Taksim și nici localurile n-ai spune că-s aglomerate. Partea asta din urmă contează mai puțin, în Istanbul oricând găseai un loc călduț sub soare. Și totuși privirile sunt prietenoase, zâmbetele – neprefăcute. Hoinărind fără țintă (și fără hartă, bineînțeles) pe niște stradele mai lăturalnice descoperim un cartier al librarilor de care nici nu auzisem. Chiar aici în inima Galatei. Orașul ăsta nu încetează să ne minuneze!

Nu știu cum se face dar ținem la această țară și, la plecare, ne dorim intens ca Turcia să nu se transforme într-un oarecare Iran. E dovada că democrația și islamul sunt noțiuni compatibile. Iar dacă e să ne luăm după maturitatea societății civile, numărul de cititori și scriitori turci, calitatea infrastructurii și a serviciilor, simțul estetic și sârguința oamenilor simpli, Turcia n-are cum să fie caz clasat. Cei drept, nici Iran nu era un oarecare Iran înainte ca ayatollahul să-și încrunte stufoasele-i sprâncene.

Sus, în ceruri deschidem ochii atât cât să vedem cum soarele devine o linie roșietică între două straturi de nori. După care-i închidem la loc. Pasagerii rutei Istanbul-Chișinău bat din palme ceea ce înseamnă negreșit un singur lucru: am ajuns acasă.

Tags: , , , ,

Comments are closed.