January 7, 2015 2

Eu sunt Charlie

By in balcani, călătorii, digresiuni

Răbdare, căci încep de departe.

Din Priștina, dacă mai exact. Ca de obicei, orez cu lapte la micul dejun. Normal că la Trosha, căci deocamdată frigiderul e în regim de așteptare. Un ceai turcesc, o prăjiturică. Pe bulevardul Maicii Tereza fac un popas. Lângă mine un țăran albanez – palton din piele dubită, căciulă țuguiată, bocanci – trage însetat dintr-o țigară. Priștina e în nămeți, dar pe bulevard zăpada e fleșcăită. Albanezul bate cu ciudă bocancii de pământ ca să scuture zăpada. O dată. Încă o dată. Nu contează că la cinci metri bocancii vor fi din nou înfundați în zăpadă. Bate în pământ de parcă ar strivi un șarpe imaginar.

Cu același gest nervos, albanezul scutură scrumul de pe țigară. O dată. Trage aer în piept. Încă o dată. Cu același gest, el stătea cândva pitulat printre stânci și trăgea în sârbii care-i masacraseră consătenii. O dată. Încă o dată. Imaginile care-i roiesc în minte sunt tulburătoare, dar el le face să se risipească cu o mișcare repezită a mânii. Încă o dată. Dacă nu era el, Kosovo nu ar fi existat. Simte că a făcut ceva pentru țară. Simte că are dreptul să o radieze de pe hartă așa cum i-a șters pe sârbii ceia de pe fața pământului. Doar că acum Kosovo nu mai are nevoie de el, iar el nu are nimic în afară de timp liber, multă zăpadă și un pachet de țigări. Privirile noastre se intersectează. Mă simt de parcă aș fi privit prin ocheanul armei. Sunt celălalt. Smuncește mâna pentru ultima dată. Aruncă țigara. Totuși în urnă.

Când s-a vorbit de balcanizare, se presupunea că balcanicii sunt altfel. Primitivi, sălbatici, medievali. Ulterior istoria a demonstrat că națiunile „civilizate” sunt în stare să producă acte de un barbarism și mai și. Termenul a expirat, nu și fenomenul. Fără o tradiție convingătoare de statalitate, națiunile balcanice, emancipate de sub Imperiul Otoman și-au construit frontiere imaginare pornind de la identitatea națională. Ori, cum aceasta nu era conturată după criterii geografice, etnice, religioase, s-a ajuns în mod spontan la o fragmentare nesfârșită. Iugoslavia a fost un proiect de debalcanizare care a falimentat subit după moartea lui Tito. Sângele apă nu se face. Și fiindcă a fost puțin să se destrame doar Iugoslavia, Serbia a început să crape pe la margini. Albanezii, care constituie vasta majoritate (astăzi 92%) din Kosovo, au optat pentru independență. Dar vezi bine că în cel mai tânăr stat din Europa sunt o serie de enclave sârbești a căror soartă rămâne nepecetluită încă. Istoria nu se încheie aici.

Bosnia și Herțegovina, în realitate, e o frontieră comună cu trei țări înăuntru. Republica Sârbească și Confederația croato-musulmană, care, la rândul său are doi subiecți – croații catolici și bosniacii musulmani. Cei patru evangheliști care erau trei – Luca și Matei, numai că invers. Dacă acest triumvirat croato-bosniaco-sârbesc va rezista în timp e o întrebare care scarpină cefele de la Bruxelles mai des decât cele din Sarajevo. Desigur, integrarea europeană e o mișcare care, eventual, poate să pună definitiv capacul balcanizării, dar vezi tu principiile și valorile nu se potrivesc prea bine.

În secolul XIX, țăranii din Balcani și-au pus straie europene și și-au zis europeni. Dar au continuat să meargă la Europa, dându-și astfel arama pe față. Adică noi: românii, grecii, bulgarii, sârbii, albanezii, poate mai puțin slovenii. Chirița din provincie este portretul generic al balcanicului europenizat pe dinafară. A ieșit o parodie, căci a fi european înseamnă mai mult decât a folosi furculision și lingurision. A ieșit chiar un coșmar, căci fără mască, balcanicul era încă luminat de o înțelepciune țărănească, tolerant față de toate cele și mai ales față de ce-i peren. Cu mască, balcanicul s-a transformat într-un parvenit, l-a apucat pe Dumnezeu de barbă și s-a crezut buricul pământului. A renunțat cu multă aroganță la tot ce-i din talpă și s-a metamorfozat într-un „european” cioplit cu toporul.

Chirița în provincie rămâne actuală și astăzi. Fiindcă pe dinăuntru, balcanicul a continuat să creadă în simbolurile puterii: lănțișorul de aur, mercedes și casă cu trei etaje. An de an el ascultă eurovizion și se miră cu inocență de ce manelele nu sunt votate de danezi. El face spume la gură la vederea reclamelor de ciorapi femeiești dar caută porno pe internet. Și nu vede nici o contradicție în asta, fiindcă una e pe față și cealaltă e pe la spate. Condiția de mascat face dublugânditul o misiune firească. Să vorbești despre reforma justiției și să șterpelești o bancă e un act balcanic prin excelență. Una e să ții un discurs, alta e să mergi la ski. Noi, între noi, ne înțelegem.

Și acum despre Charlie.

Michel Houellebecq publicând romanul „Supunerea” a atins un punct nevralgic al Europei de vest: islamofobia. El și-a imaginat Republica Islamică Franceză, intrată pe rol în rezultatul unor alegeri democratice care-l aduc în fruntea țării pe un musulman moderat în calitate de contrapunct pentru extrema dreaptă franceză condusă de Le Pen. Într-un interviu acordat recent, Houellebecq recunoaște că nu știe de ce trebuie să ne temem mai mult – de naționaliștii francezi sau de imigranții musulmani, dar e ceva de temut la orizont. Mai târziu el a adăugat că juxtapunerea adevărată nu este între catolici și musulmani, ci între atei și fundamentaliștii islamici.

Punctul său de vedere a fost confirmat empiric cu câteva zile mai târziu, când redacția revistei Charlie Hebdo a fost luată cu asalt de sus-numiții fundamentaliști. S-au produs douăsprezece cadavre care nu-s personaje de roman. Și nici nu-s desenați. Sunt, erau mai bine zis, oameni în carne și oase. Cu drepturi. Cu principii și valori.

Imediat au urmat reacții din partea islamofobilor. Moscheile sunt de vină. Am locuit o vreme în câteva țări islamice (și acum sunt în Kosovo) și afirm cu toată responsabilitatea că moscheile nu reprezintă un pericol. Fundamentalismul, pe de altă parte e o problemă. Indiferent dacă-i islamic, ortodox sau dacă ține de extrema dreaptă franceză. Fundamentalismul pretinde că un simbol este mai presus decât o ființă vie în carne și oase, iar așa-zisele „principii și valori” sunt doar paravane ale expansionismului euro-atlantic. Simbolurile cer sacrificii umane sau altfel încetează să mai fie simboluri. De asta Pussy Riot stă la închisoare, iar Charlie Hebdo numără cadavre.

Pe de altă parte, libertatea de expresie menține că niciun gând scris, nicio opinie exprimată verbal, niciun desenuț oricât de inacceptabil pentru cineva, nu ucide. E un prilej de polemică, ai dreptul să schimbi canalul, să cumperi altă revistă, să treci pe partea opusă a drumului, dar nu-i poți interzice omului să spună ceea ce crede.

Aderența la acest principiu e un semn de europenizare pe dinăuntru pe care mi-o doresc. Dincolo de straie, PIB și jocuri geopolitice. În Balcani, în Turcia și în Republica Moldova. De aia eu sunt Charlie.

Tags: , , , , , , , ,

2 Responses to “Eu sunt Charlie”

  1. Romy says:

    Sorin, te rog să nu crezi ca te urmăresc :-), doar încerc să-mi argumentez părerea. Iată încă niște back up material…

    http://foreignpolicy.com/2015/01/13/france-is-an-unequal-opportunity-offender/

    • Zenu says:

      După mine e clar și din ce am consemnat în postare – oricare ar fi atitudinea față de caricaturi, nimic nu justifică crima. Și dincolo din asta mai înțeleg că „țintele” nu au fost alese din cauza caricaturilor. Îmi imaginez că problema acestor tineri care au luat-o pe calea greșită a fost incapacitatea de a se integra în societatea franceză. Standardele duble când versiunea oficială ține de political correctness, iar, în realitate, arabii sunt tratați de mulți ca fiind inferiori, e un coctail Molotov pentru o criză identitară.

      Discutam zilele astea la subiect și am ajuns să-i compar cu niște copii adoptați, maltratați de părinții vitregi. La un moment dat sunt împinși să realizeze că sunt diferiți și că toate obidele pe care le-au înghițit se trag de la asta. Și atunci se aruncă vehement într-o extremă – fundamentalismul islamic, găsind în el o confirmare a identității.

      Din păcate, chiar dacă nu ar fi meritat iertarea, sunt și ei victime – ale unei societăți duplicitare și a unei manipulări din partea unor lideri politici perfizi.