September 3, 2017 Off

Drumul spre Mandalay

By in asia de sud-est, călătorii

Țineam morțiș să ajungem la Mandalay. Nu-mi dau seama prea bine de ce. Numele locului, posibil. E ceva magic în aceste silabe. Man-da-lay. Un pic de mandala, un pic de dalai-lama. Și melodia lui Robbie Williams pe care am fredonat-o tot drumul: pam-pa-pa-bam-pa pa-pa-bam. Pam-pabam. Ce folos că ne-a zis Peter că e cam amorțit orașul? Într-un fel, Birmania pentru mine se asociază cu Mandalay într-o măsură mai mare decât cu Yangon. Și precis nu cu capitala țării – Naypyidaw. Deci era musai să ajungem și acolo, chiar și pentru o bifă.

Ne-a ajutat administratorul hotelului să găsim un taximetrist care să ne ducă la Mandalay. Am ieșit devreme, pe întuneric. Zăpăcit cum eram, cu ochii lipiți de somn, i-am dat administratorului bacșiș trei bancnote a câte zece mii de kyați. Ideea era să-i dau vreo trei mii. Din fericire, m-a tras prietena de mânecă. Și-a dat seama după faptul că administratorul a făcut ochii cât cepele. A fost jenant, dar i-am explicat greșeala și am schimbat bancnotele. Cepele s-au dezumflat imediat.

Dar iată șoferul. Îl cheamă Will Wee. Îi dau niște bani pentru benzină, restul – la Mandalay. Ne pornim.

ꟷWill You… adică, Will Wee, mă corectez eu când văd că șoferul  nu reacționează. Cam cât facem până la destinație?

ꟷDacă avem noroc, vreo șapte ore, poate și mai puțin.

Drumul e în serpentină, relieful e muntos. Ne dăm seama că numele șoferului e pe semne diminutivul de la Will We Arrive Safely Today, ceea ce o întrebare la care nu avem deocamdată răspuns. Peste vreo trei ore de hâțânat intensiv, vezica biliară dă semnale disperate.

ꟷPoate în tufiș? îmi sugerează Will Wee.

ꟷCeainărie, răspunde categoric prietena mea în vreme ce eu cântăresc oferta.

ꟷPe bune, în tufiș??? Întrebarea îmi este adresată mie.

Oprim la o ceainărie pe marginea unui defileu. Chelnerița nu pricepe englezește. Cerem cafea, ea – râde. Găsim pachețelele agățate pe o funie și-i arătăm cu degetul. Acum trebuie să-i lămurim că ne trebuie niște cești mai mari. În cele din urmă rezolvăm.

ꟷLocul ăsta miroase ca în copilărie, zice prietena mea.

Și-i adevărat. E un aer de țară. Și în mod bizar nu ne simțim la capătul lumii. Parcă am fi la Vadul-Rașcov. Niște găini scormonesc la marginea șoselei. Se aude un cucoș întârziat. Oare pe unde o fi să coborâm la Nistru?

Drumul e blocat de niște escavatoare mari care scobesc muntele. Dincoace niște muncitori zdrobesc piatra cu ciocanul. Lucrează în pereche, munca e foarte grea. Câștigă în jur de patru dolari pe zi. Piatra merge la reabilitarea drumului pe care tocmai se întâmplă să-l parcurgem. Avem noroc să așteptăm doar un sfert de oră. Uneori pot fi și două, și trei ore. Nu mai e mult și coborâm în câmpie, unde intrăm pe drum național. Doar că traficul e mai intens.

Ajungem la Mandalay la unu, adică exact peste șapte ore cum a și prognozat Will Wee. Îi dăm restul banilor, ne cazăm la hotel.

Lângă hotel erau trei restaurante. Primul zicea că-i amazing. Al doilea că-i fabulous. Ne-am oprit la al treilea care cică era friendly. Dar s-a dovedit a fi destul de fițos. Am cerut pâine la tocănița de purcel cu sos de mango, dar chelnerița nu știa ce-i aia. Poate orez? A venit un manager în ajutor. Au găsit pâine. Chelnerița făcea cercuri în jurul nostru, nedumerită, încercând să ne paseze orez. Cred că era pentru prima oară când vedea pâine.

În privința transportului situația din Mandalay era ceva mai complicată. Taxiuri ca la Yangon nu prea circulau pe stradă. Am cerut unul de la hotel și am concretizat traseul. Ideea era să vizităm mănăstirile din partea de nord a orașului după care să facem un ocol până la podul U Bein, care era mai la sud de Mandalay, lângă Amarapura. Pe șoferul nostru îl chema Zaw Zaw, un bătrânel binevoitor și foarte inteligent.

Era o plăcere să-l avem ca ghid. Le știa pe toate. Fără el nu ne-am fi descurcat la fel de bine. Am început cu Shwenandaw Kyaung, o mănăstire sculptată în lemn de tec care, la origine, a fost parte din palatul regelui Mindon. Fiul acestuia, Thibaw, tot el ultimul rege al Birmaniei și veritabil Hamlet, a decis să expedieze dormitorul la Mandalay și să-l transforme în mănăstire, căci îl credea bântuit de fantoma răposatului său tată.

Alături de mănăstire e Kuthodaw Paya, o pagodă faimoasă prin faptul că găzduiește cea mai mare carte din lume. Am căutat cartea în zadar. Am făcut cerc în jurul pagodei – nimic. Ne-am gândit că probabil o țin înăuntru și cum intrarea în pagodă era blocată, ne-am lăsat păgubași. Era frumoasă totuși, boț de aur sclipitor pe fundalul unui cer înnourat. Și mii de stupe albe, aranjate în rânduri, de parcă ar fi soldații din armata lui Dumnezeu. Simpatic, da. Când să ieșim,  privesc mai atent și văd că nu-s stupe, sunt goale pe dinăuntru, iar în fiecare din ele se află câte o placă de piatră pe care sunt incrustate mărunt textele budiste. Stai așa, dragă prietenă, că ți-am găsit cartea! Asta și este. Capitol după capitol, toată Tripitaka, scrisă pentru eternitate. Manuscrisele nu ard, ziceți? Aici cu siguranță că nu.

La fel și în cealaltă, Sandamuni Paya, stau aranjate comentariile la Tripitaka. Capitol lângă capitol, accesibile pentru orice învățăcel. Pot fi citite și de grupuri de oameni. Ne aducem aminte de panourile cu ziare de pe timpuri. Sub sticlă, în parcul central din Chișinău, ziarele ofereau mai mult acces la informație decât televiziunile din ziua de azi. Și aici e aceeași idee, cititori să fie! Numai că noutățile sunt de pe vremurile lui Buddha Gautama: nu fura, nu ucide…

Grație lui Zaw Zaw avem timp să prindem asfințitul la podul U Bein. Acum că apa lacului e ridicată, podul nu e pe potriva faimei pe care o are. Altminteri ar fi frumos cu schelele din bambuși, înalte de câțiva metri. Dar ne place ideea de a ne amesteca printre localnicii care vin cu miile să-l viziteze. Ne așezăm într-o ceainărie de lângă pod, comandăm câte un suc. Cu noi la masă stau doi birmanezi și o birmaneză. Mănâncă niște chestii ciudate. Un fel de creveți cu mămăligă. Băiatul trage dintr-o nucă de cocos. Fata bea bere. Nu suntem băgați în seamă și e mai bine așa. Stăm cuminți, admirăm asfințitul.

În dimineața zilei următoare tot Zaw Zaw ne duce la chei, de unde urma să luăm vaporul pe Irrawaddy, până la Bagan. În ceas matinal, orașul e plin de călugări tinerei. Somnoroși, în togi de culoarea bordo aceștia se deplasează în grupuri, fiecare cu câte un ceaunaș. Mai rar, vezi și câte o călugăriță, în togă roz, rasă și ea pe cap în semn de smerenie. Obligația călugărilor este să trăiască din ce le oferă oamenii. Gospodinele știu bine să gătească câte ceva pentru ofrandă și-i așteaptă în prag. Partea interesantă e că nu au voie să înfulece pe loc. Cu ceaunașele pline, călugării se vor întoarce în mănăstire, unde vor mânca împreună, rugându-se lui Dumnezeu și povestindu-i cât de buni sunt oamenii de fapt. Și el îi va ierta și-i va îndruma.

În Myanmar, fiecare budist e obligat să se călugărească pentru cel puțin o săptămână. La fel a făcut și Zaw Zaw când era tânăr. A rezistat două săptămâni. Și-a dat seama că nu e făcut pentru viața monastică. Blând cum e din fire, nici n-ar fi avut nevoie de mai mult. Dar e o chestie pe care o împărtășesc toți băieții birmanezi. E ca serviciul militar obligatoriu, numai că e despre pace, înțelegere, modestie. Unii se prind și pe câteva luni, pentru alții durează ani. Fiecare cu propria sa karmă.

Noi cu a noastră.

Tags: , , ,

Comments are closed.