August 20, 2016 Off

Drumul spre Borobudur

By in asia de sud-est, călătorii

Nu am dubii în privința excursiilor: sunt făcute pentru turiști, nu pentru călători. Ele îți economisesc din timp și-ți permit să acoperi mai multe lucruri dintr-o singură lovitură, dar ceva se pierde negreșit. Un călător adevărat ar sta o vreme într-un loc, ar vedea ce și cum, ar verifica care-s opțiunile de drum și ar descoperi chestii pe cont propriu, fără să recurgă la consumul de semi-fabricate. Asta sunt din păcate excursiile: fast foodul industriei turismului. Dacă am avea vreo două-trei luni la dispoziție precis că am merge direct la țintă. Dar avem ceea ce avem.

Ca să mai diversificăm ritmul călătoriei și să ieșim din rolurile de boss și madam, am luat avionul spre Yogyakarta. Peste o oră am aterizat pe insula Java. Am trecut pe la biroul de informații și am întrebat cum putem ajunge în centru. Simplu. Dreapta, stânga, iar dreapta. Stația e o cabină. Ușile autobusului se deschid exact pe spațiul porții. Prețul a două bilete este de opt mii de rupii, mai puțin de un dolar.

—Cum ajungem la gara centrală?

Take the green line to Tugu. Următorul e al vostru.

N-am priceput dacă e linia verde sau gri, toate autobusele erau albastre la culoare. Chiar dacă Java este predominant musulmană, populația e la fel de relaxată și jovială ca pe insula Bali. Însoțitorul de bord făcea schimb de glume cu șoferul, pasagerii și casierițele din stații. Favorita lui era cea din stația cinci. Se făcea că o trage în autobus, îi șterpelea foile de parcurs. Numai de codițe n-o trăgea.

—Îți imaginezi ce regim de lucru are? Tot drumul se gândește la cea de-a cincea stație și când ajunge în ea e fericit vreme de zece secunde. După care iar și iar.

Am coborât lângă gara centrală și am mers vreo două sute de metri pe jos. Jalan Malioboro e un gen de Ștefan cel Mare care geme de la atâta comerț stradal. Nu-s gherete, sunt galerii. Hotelul nostru se află pe o stradelă perpendiculară cu Malioboro. Al șaselea simț ne conduce direct spre el. Se numește 1001 Malam de unde clar rezultă că malam în bahasa înseamnă noapte. Noi l-am rezervat pentru un singur malam, în zori mergem să vizităm templul Borobudur, după care pe cel din Prambanan și iute-iute la aeroport. Facem aranjamentele necesare la recepție.

Curtea interioară a hotelului e o grădină de palmieri. În fața fiecărui număr e o masă și două scaune. Lângă intrarea în curte stau două termosuri. Încerc să fac niște cafea.

—Ambele sunt cu apă fiartă. Cred că sunt niște plicuțele cu nes pe acolo.

Vecinul de vizavi e un canadian care călătorește de două luni prin Indonezia. A stat o vreme în Borneo printre organgutani, câteva săptămâni pe Sumatra.

—Când simt că nu mai am ce face într-un loc, mă tocmesc cu vreun barcagiu și schimb insula.

Exact genul de călător care mă face să roșesc pentru excursiile noastre în plină viteză. Pentru el Bali este cireașa de pe tort. Are un prieten în Sanur, care se cunoaște bine cu Sebastião Salgado, celebrul fotograf. Aparent, Salgado are casă în Sanur.

—Kuta e un coșmar.

La drept vorbind nouă ne place Kuta. Înțelegem ce are în vedere – aglomerație, comerț, zgomot. Nouă ni se pare un paradis. Cu excepția cluburilor de noapte. Astea da, sunt un coșmar. Vânzoleala pe fundalul unui tum-tum diabolic nu e pentru noi. Dar sunt o sumedenie de alte lucruri care sunt exact pe placul nostru…

La patru fără un sfert mă porăi din nou cu aparatul de cafea.

—Eu sunt Tom, șoferul vostru. Tom-tom.

Nici n-am observat de unde a apărut. Pe întuneric deslușesc un zâmbet până la urechi, un fes și doi ochi jucăuși ca niște paranteze culcate.

Mi s-a pus pata să ajung la Borobudur încă de când eram adolescent. Am aflat despre acest templu din junglă dintr-un epizod din Tele-Enciclopedia. Într-o sâmbătă la ora șase, am urcat scările piramidei, m-am plimbat printre statuile lui Buddha și am privit asfințitul printre dagobele misterioase. Și iată, după acea plimbare imaginară la asfințit, urmează să admirăm în doi răsăritul stând așezați pe pietrele milenare din Borobudur, cu privirile ațintite spre est. În doi? Ba bine că nu. Hoardele de turiști, angajate într-o competiție acerbă pentru un loc sub soare, mișună în toate părțile și strică peisajul.

—Îți imaginezi, dragă, cum ar fi să lucrezi paznic de noapte la Borobudur? Precis că sunt vreo câteva zile pe an când vizitele la templu sunt limitate. Ai putea să-ți inviți prietena și să-i oferi un spectacol de neuitat.

Soarele ne alintă preț de câteva minute după care toată valea se cufundă în ceață. O ceață atât de densă încât nu se vede mai departe de patru dagobe. Mai bine așa.

—Cinci mii de kilometri ca să văd acest templu și, n-ați o bună, se ascunde în ceață! se vaită o italiancă.

Mda… Ar fi bine să o lăsăm mai moale cu răsăriturile astea. Turiștii strică tot farmecul. Dacă veneam pe la zece ar fi fost numai bine – nici turiști, nici ceață. Dar pe prietena mea nu o supără ceața. Zice că-i mistică.

Călătorim spre Prambanan pe drum de țară. Ceața s-a risipit. Satele sunt curate, tarabele – vopsite în culori vesele, iar moscheile – schematice. Așa, niște verande cu cepușoare în vârf. Se pare că islamul nu a pătruns foarte adânc în cultura indoneziană. Se roagă cum pot.

Spre deosebire de Borobudur, care-i un templu buddist construit prin anii 850, Prambanan, situat doar la câteva zeci de kilometri este un templu induist. Dinastiile s-au schimbat într-atât de repede încât meșterii-pietrari au rămas aceiași. Sigur, lipsesc statuile lui Buddha în schimb avem aici câte un templu pentru fiecare manifestare a marelui zeu. Un Brahma, un Vișnu, un Șiva. Și, pentru ca să fie cu pereche – câte un templu mai mic pentru avatarurilor lor. Îmi place Ganeșa. El încearcă să o facă pe seriosul, dar oricum iese nostim.

Poate că e o simplă bifă, dar ne pare bine că am făcut această escapadă. Sunt locuri pe mapamond care trebuie vizitate în mod obligatoriu. Borobudur e unul din ele. Angkor e unul din ele. Avem mare noroc că s-au păstrat. Aici, printre ruine, realizezi că nu trăim de azi pe mâine. Civilizațiile dispar, dar lase urme. Cu o mie de ani în urmă aici era Parisul și dincolo era New Yorkul. Peste o mie de ani – cine știe? În așa locuri toate grijile și problemele noastre par efemere, iar visele – mărunte. O viață și atâtea secole de praf. Citeam la Vonnegut că istoria aleargă iepurește, iar arta se mișcă lent ca o broască țestoasă. În cele din urmă țestoasele câștigă.

Peste două ore ne întoarcem la mașină.

—Gata, Tom, du-ne la aeroport.

Tags: , , , ,

Comments are closed.