December 3, 2017 0

Dixit la Jhenaidah

By in bangladesh, călătorii

Nu cred că cineva a jucat vreodată Dixit la Jhenaidah și mă îndoiesc că se va juca de acum încolo. Dar s-a întâmplat.

Planul a fost încropit la Doo Mi Ok, localul corean la care ne-a invitat Hamid să celebrăm achiziția mașinii. Nu zic proaspăta și nu mă refer la mașină, de achiziție zic. Hamid ne-a tot bătut la cap de vreo câteva luni că ne invită la cină și ba era una, ba era alta. Și nu că nu am fi vrut să mergem, dar mereu se întâmpla câte ceva. Acum e acum, ne-am zis și, fiindcă Hamid a lăsat alegerea localului la latitudinea noastră, i-am sugerat să mergem la Radisson. Sau la Pan Pacific.

Okay, we can do that… zice Hamid. Fifty thousand you think enough?

—Hai că am glumit, Hamidul. Ce zici de Doo Mi Ok?

I Ok. How come asking that?

Ah. Hamid nu se prinde că vorbim în continuare despre local. În bengali există expresia „tumi ok?” care se traduce prin „ești bine?” și de câte ori intenționam să mergem la localul nostru coreean, îl puneam pe Hamid la încurcătură.

—Happy?

—If you guys Ok, I am happy… But I think not fifty thousand…

Lasă că o să mai ai ocazii să o faci pe boierul. Nici noi nu ne permitem să luăm cina la Radisson sau Pan Pacific, cum să-l obligăm pe Hamid să ne invite? Plus că acești „coreeni” au o ciorbiță din coadă de tăuraș de ți se lasă gura apă. Și-s foarte prietenoși pe lângă asta.

Prin urmare, iată-ne la Doo Mi Ok. Explicăm regulile pentru Dixit. Ai șase cărți. Alegi una și spui ceva cu care să se asocieze, cuvânt, enunț – orice doar să nu fie imposibil de ghicit, căci așa nu iei niciun punct și adversarii iau câte unul, și nici mega-evident, căci așa iarăși nu iei niciun punct, iar adversarii iau câte două. Deci să fie moti-moti, pricepi? Dacă cineva îți ghicește cartea, iar altcineva nu, tu și cel care te-a ghicit iau trei puncte, alții pot să ia câte un punct dacă li se votează cartea. ‘Nțeles?

—Înțeleeg… Who’s caller now?

Sheryl a prins repede. Dar dădea asocieri evidente și nu lua puncte. Eu și cu prietena mea aveam multă experiență, avansam stabil. Lui Hamid i se explicau regulile de fiecare dată, dar – culmea! ne ghicea foarte abil cărțile, se enerva dacă nu se potriveau asocierile și… acumula puncte. „Hamiiid, nu arăta cărțile!” striga Sheryl. „Hamiiid, cartea cu fața în jos!” îl trăgea de mânecă prietena mea.

—Who’s caller?

—You is!

Hamid pune cartea cu fața în jos și zice grav: „Dreams come true”. Care-o fi cartea lui Hamid? Castelul de la capătul curcubeului? Prințesa de pe vârful acului? Scara care duce în cer? E verde cartea lui Hamid și verdele înseamnă Bangladesh și mai înseamnă satul unde s-a născut Hamid, iar visul lui (irealizabil zice el!) e să ne vadă pe toți în Jhenaidah, alături de familia lui. Dar ce-ar fi să?..

—If you guys do that, whole life remember.

…Am terminat partida la Jhenaidah. Am luat bilete la avion a doua zi. Până la Jessore, unde urma să ne întâmpine Hamid.

—Crezi că o să ne aștepte cu un buchet de flori?

—Cred că o să zică că florile sunt unnecessary.

În realitate Hamid credea că florile sunt necessary, dar dintr-un motiv sau altul nu le-a luat. Chiar și fără flori, era atât de nervos încât ni se făcu milă de el.

Why Hamid, not happy? ne interesăm noi.

All things happy, but… drumurile îs proaste. Politicienii, vezi bine, eating all the money pentru drumuri.

În jur de două ore, mai mult decât a durat zborul cu avionul, ne deplasăm prin beznă pe drumuri sucite, mâncate de politicieni. În stânga noastră e o fermă de păsări, iar în dreapta sunt plantații de orez. Bineînțeles, noi nu vedem decât întunericul, inima întunericului, cum ar zice Conrad. Pe marginea drumului cresc arbori uriași de mahon (doar atât vedem), plantați de britanici pentru lemnul roșu, bun pentru mobilă și corăbii.

Apropos de visurile care se împlinesc, ne cazăm la hotelul Dream Inn, unicul din oraș. Hotel e prea mult zis. Odăile VIP, două la număr se găsesc la etajul patru și cinci. La primul etaj e supermarket, la al doilea e clinică stomatologică, iar la al treilea e restaurant. Etajul șase e șantier de construcții. Ce se va afla acolo numai Dumnezeu știe. Dar ce n-ai spune, există și o recepție. Peste două ceasuri, recepționistul se va lungi pe jos lângă măsuță, iar noi vom termina partida începută la Doo Mi Ok.

—Who’s caller now?

Dimineață. Prințul Hamid în costumul lui alb, același în care a fost la nunta Shanjidei, ne conduce la el în sat. Mamă, dar câtă lume s-a adunat să vadă minunea! Care-s rudele lui Hamid e o întrebare deschisă, căci el la toate mătușile din sat le zice mătușă și la toți moșnegii le zice unchi. Noi spunem după cum suntem învățați. Amar nam Sorin. Amar nam Onorica. Amar desh Moldova, kintu Dhaka e thaki… Bucurie mare. Pe nepoata lui Hamid tot Shanjida o cheamă, o fetiță delicată ca o floare, timidă, vorbește engleza. Un pic.

Femeile stau în pirostrii lângă oale, vrăjesc. E o bătrânică foarte simpatică printre ele, vrem să-i facem o poză, dar ea se jenează. Hamid bombănește ceva, dar îi facem semn să nu insiste. Bătrânica își ascunde câteva șuvițe după văl, întoarce capul, zâmbește. Ah, vrea să iasă bine în poză.

La micul dejun mâncăm pitha. Multe feluri de pitha. Vreo zece. Pitha așa, pitha altfel. O simplă copturică din nucă de cocos, dar câtă imaginație! Planul lui Hamid e să facem o plimbărică pe moșie după care să ne așezăm la masa propriu-zisă. Dar unde să mai încapă?

Mergem prin sat cu copiii din urma noastră. Vreo treizeci poate. Doi pe biciclete. Prietena mea îi cere unuia bicicleta cu împrumut, urcă și… aoleu! frâna nu merge, nu poate opri decât cu picioarele. Bicicleta e un Herocycles indian, de prin anii șaptezeci după cum arată. Foarte vintage, dar să urci în ea? Puștimea e în extaz, prinde respect. Abia când ne oprim sub coroana unui copac bodhi, unde se mai odihneau vreo trei țărani, înțelegem de ce l-a prins iluminearea pe Buddha anume aici – frunzișul lui e des, ține bine de umbră. Iar umbra e fructul cel mai râvnit la tropice. Sătenii sunt pofticioși de vorbă. „Saalam aleikum”, îmi întinde mâna unul.

Aleikum masaalam. Îi strâng mâna.

Amărășteanul are bărbuța albă și zâmbește prietenos.

—Welcome to this valley of sorrow, zice.

Am auzit bine? Valea plângerii? Aud în confirmare: „When He leads thru the valleys of trouble and sorrow, His mercy and love there we trace; For the trials and sorrows He sends us in wisdom are part of His lessons in grace.” Toate rostite într-o engleză acceptabilă, dar care-i ideea? Mă trec fiori când mă gândesc. Dar una peste alta se potrivește: Bangladesh, dihania din adâncuri, valea plângerii… A suferit omul pe semne…

Realitatea e mai banală. Săteanul știa binișor engleza când era tânăr, dar acum a uitat-o cu desăvârșire, doar versurile îi mai stăruie în amintiri. Deci, asta e, a vrut să ne impresioneze. Hamid ne face semn să mergem mai departe căci bătrânul e nițel cam dus.

Poftim și încercarea! Trecem peste un pod de bambus. Podul e ca un castel din chibrituri, dar rezistă. Trec eu, trece prietena mea, mi se înmoaie genunchii când o văd. Trece Sheryl, o văd cam palidă pe malul ăsta. Din urmă – prințul Hamid, în costumul lui de mire, habar nu are de spaimele noastre. Un pod de bambus, ce mare scofală!

Ne întoarcem la Hamid acasă pe scurtătură, prin ogrăzile sătenilor. Noi și cei treizeci care s-au ținut scai din urma noastră. Lângă casă – Hafiz pe motocicletă. Văr de sânge, ne asigură Hamid, maestru în lucruri bune și rele. Hafiz e stilat ca pentru zile mari – bască galbenă, de piele, ochelari de soare, bărbuță. Hafiz întinde mâna. În mănușă de piele, din alea care-s fără degete.

E adevărat că măiestria lui Hafiz a picat bine, fără el nu ne-am fi lămurit cu grătarul. Tot degeaba, carnea a ieșit cam dură. Ne temeam să nu iasă crudă. Noroc de vrăjeala femeilor la bucătărie. În cele din urmă ne-am înfruptat din vreo cinci soiuri de pește, s-au topit toate în gură. Hafiz o făcea pe gazda, era foarte amuzant. Mânca din picioare dar nu uita să ne strecoare și nouă câte ceva. Mai puțin lui Hamid. Și când te gândești că gospodinele au ținut cont de dieta mea și n-au făcut abuz de mirodenii. Dar chiar să mănânce tot satul lânced din pricina mea? Mișcat, profund mișcat.

La botul calului am făcut o poză de grup. Doar rudele, a insistat Hamid. Au rămas vreo zece persoane. Shakil, fratele mai mic al lui Hamid. Hafiz, vărul de sânge. Shanjida…

—My whole life remember this, a reiterat Hamid.

Soarele era în chindii. Arborii de mahon au format o galerie de-a lungul drumului. Camioanele multicolore ridicau nori de praf. Sub razele soarelui acesta se transforma într-o pulbere de aur fin. În dreapta noastră rămânea în urmă ferma de păsări, în stânga – lanurile de orez…

Verdele virgin, pulberea de aur, fețele prietenoase – cu această imagine impregnată pe retină ne desprindeam de Bangladesh, țara care, de bine de rău, a fost pentru noi a doua casă. Toată viața o să ne amintim de această etapă din viață. Trei ani: intenși, mustoși, complicați, miraculoși. Ani în care ne-am descoperit pe noi înșine în aceiași măsură în care ne-am cunoscut unul pe altul. Noi doi – eu și prietena mea, care la început de drum ne-am zis că trebuie să fii nebun ca să scoți proiectul ăsta până la capăt. Și încă cum l-am scos! Ani în care am muncit din greu, am călătorit non-stop, am dansat la două nunți, am legat prietenii pe viață și am jucat Dixit… la Jhenaidah. Mda… Trei ani.

În acel moment nu înțelegeam, nu credeam că chiar plecăm. Acum am înțeles. Cum zicea tizul meu din Danemarca: viața asta o înțelegi privind în trecut, dar o trăiești privind înainte.

Și noi priveam înainte.

Tags: , , ,

Leave a Reply