February 4, 2019 Off

Din nou în Berlin

By in călătorii

Când dorul de ulicioarele-i neexplorate devine imperativ. Când iarna basarabeană capătă nuanțe maronii. Când așteptarea e un ghem destrăbălat de ațe. Când ființa iubită face atâția și atâția ani. Iar cadoul cere înălțime. Iar ațele cer cordele. Iar maroniul cerșește lumină. Iar cele patru unghere ale odăii îl caută pe al cincilea. Atunci mergi la Berlin.

Brusc așa. Fără să stai mult timp pe gânduri. Luându-te la harță cu ambuteiajele din capitală ca să ajungi la timp, la timp, la timp. Acolo în aer, el se măsoară altfel. El, timpul. Decolăm la timp. Aterizăm la timp. Timpul e cu noi, atât cât mergem într-o nouă călătorie. Nu – a fost cândva. Nu – va fi odată. Aici. Acum. La Berlin.

Am cumpărat bilete la metrou care-s valabile pentru următoarele 72 de ore și examinăm cu interes ruta.

—Dacă mergeți la Alexanderplatz, veniți după mine. Acolo cobor și eu.

Conaționalul nostru are păr sur (ca și mine), ochi albaștri (ca ai mei) și locuiește de douăzeci de ani la Berlin. Examinez pe furiș pantofii eleganți din piele, care n-au cunoscut maroniul iernilor moldovenești. În douăzeci de ani, basarabeanul nostru a devenit neamț. Integrat. Prosper. Se plânge de vremea din Berlin. Acum ninge, acum plouă. Iar cele șapte grade promise se duc naibii căci mai mereu suflă vântul dinspre Marea Baltică. Umezeală. Dar coborâm la Fridriechstrasse, la următoare stație după Alexanderplatz. De acolo pe jos, traversând un pod peste râul Spree. Făcând dreapta pe Oranienburgstrasse.

Primul lucru după ce ne cazăm (căci am promis!) mergem să mâncăm supiță pho la restaurantul vietnamez pe care l-am ochit mai devreme. Un fenomen acești vietnamezi din Berlin. În Mitte, cartierul boem de la nord de Spree, îi întâlnești la tot pasul și se pare că s-au aciuat aici încă de pe timpurile când zidul separa orașul de est de cel de vest. Republica Democrată Germană își ajuta aliații, oferindu-le burse de studii. Vietnamezii au venit la învățătură cu ceasuri de mână, casete audio, gume de mestecat. Știu asta din proprie experiență, fiindcă am avut ocazia să vizitez orașul înainte de căderea zidului. I-am cumpărat un ceas verișoarei mele. Respectiv, mie mi-am luat casete și gume. Între timp, vietnamezii și-au adus aici rudele, care încet-încet au format o minoritate distinctă. Acum specialitatea lor sunt restaurantele. Interesant lucru, mă gândesc. Londonezii îi au pe indieni, parizienii pe magrebieni. O fațetă atractivă a globalizării, nu? Asia de după colț. Sau Africa din curte.

Avem la dispoziție o grămadă de timp până la începutul concertului de la Filarmonică și, dat fiind că biletele la metrou ne permit să facem oricâte escale dorim, tragem o raită pe la Porțile Brandenburg. Coborâm în stație pe Unter den Linden. În tren o voce ne avertizează într-o germană mieroasă că ușile se închid. În piață, un individ urlă într-o germană înfricoșătoare slogane electorale. Ne ia cu fiori. Ai zice că acuși-acuși începe. Cum ce? Blitzkrieg. Al treilea mondial. Ceva de genul. Să fugim! Să ne ascundem! Tipul care urlă are o tăbliță agațată de gât și, după ce prindem curaj (noroc că era singur), ne dăm mai aproape. Să vezi tu minunea. Sloganele urlate de insul respectiv erau împotriva anti-semitismului. Dar tonul? Mi-am adus aminte de o scenă dintr-un film cu Charlie Chaplin când acesta, un sărman ovreu, își spune păsul de la tribună. Iar cuvintele care-i țâșnesc din gură în scurtă vreme se transformă în apeluri violente. Mulțimea e hipnotizată. O voce care-ți pătrunde în adâncurile conștiinței și trezește bestia din tine. Curat Hitler. O fi tribuna de vină? Categoric, germana e o limbă căreia îi face bine să fie șoptită la ureche. Nu așa!

La Filarmonică. Suntem prea devreme, dar intrăm oricum căci înăuntru nu plouă. Lăsăm hainele la vestiar. Femeia mea, superbă, într-o bluză roșie. Eu cu papillon. Tot roșu. Asistăm la o conferință, dar nu pricepem nimic căci nu există traducere. Facem ceea ce nu cere cunoașterea germanei, examinăm publicul. Fiind, la rândul nostru, examinați de nemți. În mod clar, ieșim din tipar. În afară de noi (latini? slavi?), mai există trei perechi alogene: doi japonezi, o negresă în compania unui intelectual neamț și două iranience. Publicul german e format din intelectuali de specialitate – ochelari, sacouri, eșarfe (dacă e vorba de doamne), urechi muzicale, ținută verticală. Sporovăială ca între prieteni, un pahar de bere cu scuzele de rigoare, solemnitate reținută.

În sală, suntem rugați să nu tușim și să aplaudăm doar la sfârșitul fiecărei secțiuni. Ca înadins, exact atunci când nu e cazul, simt un gâdilat perfid în gât, dar regula e regulă. Altminteri, Mozart e de adormit copiii, în schimb Haas, Ligeti și Nielsen deschid niște potecuțe de mai mare dragul. Îi asculți ca și cum te-ai vedea într-o poieniță, înconjurat de tot felul de jivine. Acum auzi amurgul, acum – vântul din sălcii. O vulpiță se strecoară prin tufiș. O rățușcă își strigă ultimul cântec. Cvintetul, format din instrumente de suflat la a 30-a aniversare, e pus pe șotii. Nu suntem cunoscători, dar învățăm repede ce înseamnă o glumă muzicală. Aplauzele care marchează pauzele dintre secțiuni sunt mai mult radioase decât furtunoase. Deși, sunt însoțite de o furtună de tuse. Așa-s intelectualii. Șubrezi.

Pe final, considerăm concertul „o experiență grozavă” și regretăm că astfel de evenimente nu au figurat mai des pe traseele noastre. Dar de acum încolo, păzea filarmonici, opere și baleturi! Am dat de gust. Am învățat să vă savurăm. Promis!

După concert nemții se duc la culcare, poate. Dar noi nu suntem nemți. Suntem la Berlin și vrem bere. Și mâncare. Îi ofer Onoricăi o plimbare pe Rosenthaler Strasse. O fac pe ghidul. Îi arăt Hackesche Höfe, îi arăt gelateria unde-am cumpărat înghețată artizanală astă vară, când am mers la Berlin cu copiii, îi arăt hotelul la care am stat și restaurantul District Mot, care mi-a adus aminte de ulicioarele din Hanoi. Acum nu, dar vara era încropit cu taburete roșii și albastre, fix ca în Vietnam. Ne oprim la Fam Dang, unicul local care mai e deschis la ora asta, vietnamez desigur, dar cel puțin berea-i nemțească. Ea îmi zice danke schön dar când să plecăm, ultimii din local, îmi face semn spre taxiul pe care stă scris cu litere de-o șchioapă: Plan B.

—Haha, zic eu, dar nu mă las convins.

Acum că n-o mai fac pe ghidul, întoarcerea la hotelul nostru de pe Oranienburgstrasse e floare la ureche. Sau? Pe întuneric toate pisicile sunt negre, respectiv, ratăm scurtătura. Dar ce mai contează căci tot la Berlin suntem. La Berlin! La Berlin!!! Și mâine dimineața tot la Berlin vom fi! Se poate de dorit ceva mai mult ca atât?

Tags: , ,

Comments are closed.