August 15, 2017 Off

Dihania din adâncuri

By in bangladesh, călătorii

În luna mai am predat cheile de la apartamentul nostru spațios din cartierul Banani, părăsindu-l pentru totdeauna. Adio, balconaș! Adio, furnicilor! Aveți grijă de ceainic și de următorii stăpâni. Pleacarea a fost cu bucluc. Hamid urma să ne ducă la aeroport. Trei dimineață – Hamid nu e. Tu, tu, tuuu… telefonul sună în gol, ecoul lui se îneacă în beznă. Noi în panică. Cobor în parcare – nimeni. Prietena mea îi telefonează pe rând pe toți șoferii din agendă. În sfârșit, unul treaz – Rajon, chiar cel pe care l-a scos din belea, negociind în numele lui o compensație pentru zgârietura pe care i-a făcut-o un gură-cască în timp ce noi luam masa în restaurantul Lucknow. Rajon era profund mișcat. Respectiv, același Rajon, ne pune pe urmele lui Alim, care (noroc chior!) se întâmplă să fie prin cartier și care în zece minute reușește să parcheze în fața porții. Am ajuns la timp. Mare minune!

Dar ce s-a întâmplat cu Hamid?

Explicația am primit-o deja fiind acasă. Aparent, un camarad de-al lui Hamid i-a strecurat ceva în pan, un gen de somnifer, căci Hamid a dormit dus, surd la gemetele disperate ale deșteptătorului, surd la apelurile noastre numeroase, surd la motoarele avioanelor care brăzdau impasibile cerul matinal. Povestea era trasă de urechi și am rămas supărați foc pe șoferul nostru buclucaș. Detaliile le-am aflat abia după ce am revenit în Dhaka.

Aparent, camaradul lui Hamid, un oarecare Hossein, era din oposition party. Altfel zis, Hossein era șoferul companiei noastre până a apela noi la serviciile lui Hamid. Și nu era pentru prima oară când îi juca festa. O dată, în circumstanțe similare, Hamid, care urma să ne ia de la aeroport, s-a trezit cu roțile desumflate. A condus încet, dar ne-a întâmpinat la timp. La service s-a dovedit că roțile nu erau sparte, deci cineva a dat drumul la aer dinadins! În ambele cazuri, zisul Hossein era la curent cu planurile lui Hamid, caruia îi merge gura pe dinainte și care nu pricepe că există pizmă și rea-voință. Jocul lui Hossein a fost să-l compromită pe Hamid astfel încât noi să renunțăm la serviciile lui și să-l reangajăm.

O sălbăticie, nu? Dar fiind deja de doi ani în Bangladesh, înțelegem că e posibil. Chiar probabil. Înfumurarea, avariția, pizma… în fine, un coșmar. Și de ce n-ar fi? Când 160 milioane de suflete se înghesuie pe un petec de pământ, cotul vecinului e întotdeauna înfipt în coastele tale. O nebunie! Și mai și plouă fără opreliște.

Plouă dimineața, plouă la amează, seara, noaptea la fel. Chiar și când nu plouă aerul e ud. Orașul e o supă în clocot. Sărmanii ricșa-wallah – uzi până la măduva oaselor. Ș-apoi ai senzația, nu senzația – certitudinea, că în măruntaiele pământului zace o dihanie care se zvârcolește și transpiră, intoxicând aerul, generând o nervozitate sufocantă de-ți vine să dai cu pumnul în perete și să zbieri la trecători. Dihania aia – o făptură dintr-o mie și una de nopți – le suflă zâmbetele de pe fețele trecătorilor, înghite amabilitate și râgâie supărare. Buze bosumflate, sprâncene încruntate, voci sparte – e tot ce ne rămâne. Și plouă.

Turnul nostru de fildeș e hotelul Royal Park. Good morning, Sir. Good morning, Madame. Personalul e antrenat să zâmbească 24 de ore la rând. Ne ridicăm în lift cu un chelner, care urcă la 5 cu un set de pahare. Petrecere? Yes! Pe acoperiș? Yes! Chikunguniya? Yes! Și zâmbește.

Cu chikunguniya nu e de râs. E un țânțar cu picioarele vărgate, care atacă ziua, mișelește. În Dhaka e epidemie. Febră și dureri sfâșietoare la încheieturi. Copiii și persoanele în etate sunt în grupa de risc, au existat și decese. Ne dăm cu spray care conține esență de eucalipt, mentă și citronella și pielea arde toată, dar mai bine așa decât altfel.

Echipa locală – amorțită, anemică. Procesul de pilotare în ministere nu s-a mișcat un centimetru de când am plecat. Bineînțeles, a fost ramadanul. Bineînțeles, a fost Eidul. Încercăm să pompăm sânge proaspăt în coechipieri, să apăsăm pe simțul vinovăției, dar reacția e vlăguită. În cele din urmă, facem noi ceea ce n-au făcut ei. Scoatem o versiune curată a politicii în domeniul sănătății și mergem să o discutăm la minister.

Milimetru cu milimetru, Asad, secretarul de la sănătate, împinge cana cu ceai pe masa de birou. Nu se aude nici „pâs”. Ne zice că va trebui să așteptăm să vină și ceilalți membri ai grupului de lucru. E un tip flegmatic, secretarul nostru. Foarte inteligent. Ne conduce cineva în sala de ședințe unde aerul e sufocant căci nu e decât un singur venitilator. Sala e ticsită cu niște cutii uriașe, abia dacă reușim să ne strecurăm la masă. Întrebăm ce-i în ele. Postere. Despre chikunguniya. Peste jumătate de oră sosește Asad cu trei doamne de la minister.

—Dar aici nu ai cu ce respira, remarcă el…

Remarca atârnă câteva minute în aer după care ni se dă de înțeles că vom coborî totuși la dânsul în birou. În sfârșit, iată-ne instalați.

Gulshat (cea mai tânără dintre cele trei doamne) ia proiectul politicii și începe să silabisească. Suntem contrariați, dar colega noastră din proiect ne asigură că acesta e modus operandi în toate ministerele. Membrii grupului de lucru dau ochii peste cap în încercarea de a descifra sensul celor auzite. Ne întrebăm dacă nu dorm. Ne întrebăm peste câte zile vom ajunge la pagina douăzeci. Rehana (care e mai sus în funcție decât Gulshat, dar mai joasă decât Zakia) înțelege că așa nu merge și preia lectura publică. Cu o voce sigură parcurge textul. Ne oprim la formulările care trezesc dubii, cineva sugerează pe loc varianta potrivită și avansăm destul de repede. Se vede că atât Rehana, cât și Zakia sunt în temă, cunosc subiectul la perfecție – cifre, protocoale, regulamente. Într-o oră, o scoatem la capăt cu definiția problemei. Secretarul ne sugerează să facem o pauză pentru prânz, dar nimeni nu are chef să întrerupă procesul. Peste încă o oră și jumătate suntem la liman, cu opțiunile de politici discutate și agreate. Deci e posibil!

Luăm masa la repezeală căci suntem așteptați la celălalt minister, al comerțului.

În stradă, apa e până la genunchi. Ministerul e după colț, dar e imposibil să te deplasezi pe jos. Cu mașina ne ia mai mult timp, dar cel puțin ajungem uscați. Hamid oprește în fața unei scări, urcăm la etaj căci în curtea Guvernului situația nu e diferită decât cea din stradă. În sfârșit, Obayed ne întâmpină radios, la el în birou. Cineva se ocupă de ceai. Un vizitator ne urează de bine ați venit în Bangladesh și iese înainte ca să reușim să-i spunem că suntem deja de doi ani în țară. Dar în fine, îi informăm pe secretar că ne-am împotmolit, solicitarea de a aloca terenuri agricole în mărime de 100 mii hectare e tâmpită, căci e vorba de capacitatea de absorbție, etc. You can unknow, what you know, ne lămurește secretarul, căci situația pe teren e și mai și. Solicitatea vine din partea latifundiarilor și el e primul care i se va opune, dar altă chestie cultivatorii, aici da – se poate de conceput o variantă de pilotare, poate pe 10 mii hectare. Și ne vorbește despre Coreea unde n-au auzit de Dumnezeu și, cu toate astea, sunt oameni ca și noi, muncesc, fac copii, au speranțe, necazuri, mor… În sensul că a cunoaște nu e totul,  se poate și fără cunoaștere dacă altfel nu e posibil.

Principalul e că știm ce avem de făcut, Obayed nu e genul ezitant. I-am comunicat datele problemei și am agreat, de principiu, opțiunile de soluționare a ei. În zilele următoare am muncit asupra documentului și lucrurile au prins contur.

Altă treabă la ministerul mediului. Colegul nostru din echipă e olandezul zburător. Azi aici, mâine în Mumbai. În minister au și uitat de pilotare. Merge să reconfirme tematica politicii la secretar. Când merge? Mâine. Și mâine ce? Tot mâine. Așa o săptămână. Primesc fișa de timp, văd acolo indicat proiectul modificat al politicii. Pe bune? Și noi de ce nu-l avem la mână? Îi cer să ni-l transmită de urgență și dacă nu-l are, să șteargă linia respectivă din fișa de timp. Acum să vezi tu supărare. Scandal. Cum am îndrăznit să mă îndoiesc de onestitatea lui! Nimeni n-are dreptul să chestioneze integritatea coechipierului. Aparent nici eu, chiar dacă trebuie să-i autorizez fișa de timp prin semnătură. Pe sfârșitul mesajului aflu că-și dă demisia. Demisia? Fiindcă i-am cerut să facă o corectură pe fișa de timp?

Am aflat mai târziu că nu e primul caz. Bengalezii, dacă-i prinzi trișând, o să jure că doi și cu doi fac cinci și au să insiste să ți-l iei pe patru înapoi. Cu dihania din adâncuri nu te pui. Transpiri, amețești, ai dureri de cap, de inimă… Dar nu e chip să te împaci cu patru. Eventual renunți. You can unknow, what you know. Ce-o fi, o fi…

În weekend am mers să-l vizităm pe Abdus Shakoor, un mare pictor din Bangladesh, cunoscut și în alte părți ale lumii. Am avut noroc să primim invitația maestrului. Ni s-a pus pata să cumpărăm câteva tablouri mici dintr-o galerie din Banani și a fost sugestia managerului să mergem acasă la pictor, la un ceai. Candid, vertical – artistul ne-a primit în camera de oaspeți, în egală măsură atelier de lucru, la un low talking. I-am cunoscut opera cu doi ani în urmă, când am mers să-i vedem expoziția lui din Muzeul de Arte Plastice, în Dhanmondi. Atunci ne-am gândit cât de minunat ar fi să-i vedem atelierul. Și acum, cu doi ani mai târziu, iată-ne în casa maestrului. Incredibil.

Am vorbit un pic despre Van Gogh. În special despre cazul cu urechea. Un pic despre Gauguin, mai aproape de tropice. Un pic despre Picasso. Shakoor ne-a întrebat despre pictorii din Moldova. I-am zis de Zbârnea. L-am menționat pe Mudrea, deși eram cu gândul la Țăruș. Artă abstractă. Shakoor și-a adus aminte de o graficiană din România, a cunoscut-o demult, nu mai știa cum o cheamă.  Am vorbit despre peștele hilșa din Bangladesh. Low talking. Peștele urcă pe Gange să depună icre. Exact ca somonul. În picturile lui Shakoor sunt pești. Păsări. Păsări și domnițe. Păsări, domnițe și versuri scrise în devanagari. Artistul a schimbat câteva stiluri, cel actual e probabil ultimul, a menționat dânsul cu oarecare tristețe în glas.

A fost greu să alegem. Dar am ales. Din admirație pentru omul căruia îi reușește să învingă în lupta cu dihania din adâncuri. Nu e de invidiat soarta lui? Să faci frumos, acolo unde e puțin. Să-l cultivi. Să-l protejezi. Și peste douăzeci sau cincizeci de ani când tablourile lui o să prindă rădăcini în casele noastre, o să privim înapoi și ce-o să zicem? Că am luptat și noi, pe alte câmpuri de bătălie…

Tags: , , ,

Comments are closed.