January 16, 2017 Off

Declarația

By in asia de sud-est, călătorii

După discuția matinală despre misterele universului, a venit timpul să ne urnim din loc. Am chemat un uber și am purces la drum pe direcția cartierelor de dormit. Priveam blocurile din suburbii și ne imaginam cum arată viața adevărată din Singapore. În spatele ferestrelor, niște roboței de ultimă generație își încărcau bateriile pentru următoarea săptămână de lucru care era musai să fie mai productivă decât cea anterioară. Progresul singaporez e o linie dreaptă, trasată în plan virtual de planurile cincinale și de ghicitul în palmă privind avantajele competitive. Și implementată metodic în absența unei opoziții buclucașe, la cheremul liderilor clarvăzători.

Am ajuns la destinație cu patru minute mai devreme. I-am salutat pe părinții miresei care au fost bucuroși să ne ofere niște dim sum-uri delicioase, proaspăt aduse de la restaurantul din cartier. Mireasa în devenire era la etaj, coafată, deși în pijama. Ca să nu deranjăm am făcut câțiva pași prin părculețul din cartier. Un bătrânel neoș ne-a chestionat sever în privința țării de origine și scopului vizitei. Nuntă? Care nuntă? I-am arătat ograda cu degetul. Curiozitatea lui nu s-a terminat aici, dar era timpul să ne întoarcem.

Mirele a sosit peste un sfert de oră, înconjurat de ortaci. Băieți tineri, la costum și nu prea. Ideea era să scoată mireasa din casă, dar asta numai dacă se calificau în tot felul de teste. Știu că și pe la noi se bate zgomotos în ușa miresei și fără bacșiș nu ai trecere, dar pentru a trece pragul casei în Singapore, coeficientul de inteligență nu e mai puțin relevant decât puterea monetară. Dacă picai testul trebuia să mănânci gogoși de pește și să dai bani pe șin. Pretendenții noștri au mâncat multe gogoși. N-au știut cum se numește cartea preferată a miresei și nu au rezolvat o ecuație cu multe necunoscute. S-au revendicat dansând gagnam style și suflând într-o strachină de făină până nu au dat de patru cheițe minuscule pe care le-au convertit în cea veritabilă. I-am aplaudat mirelui care, intrat în posesia cheii, nu a dat busna în casă, ci a ținut să recupereze buchetul miresei de la tovarășii săi.

Înăuntru – altă linie de subiect. Tinerii însurăței i-au servit cu ceai pe părinții miresei și rudele vârstnice, le-au mulțumit pentru grija care li s-a oferit pe parcursul vieții, după care le-au luat locurile pe bancheta din casa mare. Era rândul lor să fie serviți cu ceai, de niște copilițe, că în felul ăsta se intră în lumea maturilor. Teoretic, aici se cereau niște lacrimi, mai puțin de la mirele îmbrăcat la patru ace, în șosete radioase, că la soare te puteai uita și la ele – nu. O pereche de șosete fericite.

Aici noi am plecat englezește căci urmau pregătirile de nunta propriu-zisă și nu era cazul încâlcim ițele.

Am profitat de acest intermezzo, mergând la librăria Kinokuniya, într-unul din centrele comerciale. Acum e cazul să renunț la cuvinte și să trec la majuscule și semne de exclamație, fiindcă… fiindcă… E PARADISUL CĂRȚILOR!!! Găsești orice, absolut orice volum de orice autor și nu doar atât. Volumul pe care-l cauți, îl poți avea în oricare din cele patru (să zicem) ediții existente, ceea ce pentru colecționarii de carte nu e un detaliu banal. Am petrecut câteva ore în librărie și tot necazul se trăgea de la capacitatea limitată a valizei. Cu strângere de inimă m-am oprit la un roman de V.S. Naipaul publicat de Vintage, un Paul Bawles din colecția ECCO, o culegere de notițe auto-biografice de Kurt Vonnegut și, cum fără el, volumul 5 din opusul lui Karl Ove Knausgård.

Extenuați, am poposit la hotel cu intenția clară să tragem un pui de somn înainte de recepție. Se vede că organismul a tratat somnul de noapte ca pe o siesta de ocazie, iar trezitul înainte de cântatul cucoșilor n-a fost fără efecte colaterale, căci peste o oră și ceva ne-am trezit buimaci, mai ales subsemnatul. Ploua torențial. Corpul tânjea după poziția orizontală. Prietena mea s-a grăbit să plece la salonul de frumusețe. Misiunea mea era să mă trezesc de-a binelea, să-mi calc cămașa, să scriu o dedicație și să o bag în plicul roșu alături de expresia monetară a doleanțelor noastre. M-am uitat pe geam și m-am inspirat din puhoiul de apă. Banal. Ca să aducă ce? Aha, bucuria vieții. Cam pe-aici.

Se făcea târziu și m-am grăbit spre ieșirea din hotel. N-am băgat în seamă că ușa glisantă din sticlă era închisă. Am fost mai rapid decât mecanismul de deschidere automată. M-am izbit de ușă cu un ZBANG asurzitor. De la recepție au răsărit imediat două capuri:

—Are you OK, Sir?

Erau atât de palizi că mi s-a făcut milă de ei. Am evoluat situația:

—OK… I think…

Am mers mai departe căci ce îmi rămânea să fac? Pe drum spre salonul de frumusețe mi-am pipăit fruntea, buza. Mi-am plimbat limba printre dinți. Am descoperit că mi-o mușcasem, dar nu era cine știe ce. Ce mai, eram întreg! Prea grăbit ca să mă umfle râsul, mi-am lăudat în sinea mea nasul, care se pare că n-a participat la impact. Dar mă temeam că o să-mi iasă cucui. Frumos. La nuntă. Fir-ar!

Am găsit salonul, mi s-a oferit un scaun lângă prietena mea. Tocmai îi povesteam despre incident. Ea, cu oglinda în față, neînțelegând de ce nu-i bag în seamă coafura. Nu eram foarte congruent. În fine, m-am plesnit de ușa. Atât. S-a întors la mine și a rostit uluită:

—Doamne, asta-i cea mai elegantă declarație de dragoste.

Pe fruntea mea strălucea un cucui sub formă de inimioară.

A cerut niște gheață, am improvizat un compres de șervețele. Am decis să ne regrupăm în cafeneaua de vizavi. În timp ce așteptam comanda, gheața își făcea efectul. Peste un sfert de oră, fruntea îmi era rozalie, dar fără „inimioară”. Am cerut nota de plată și am comandat un uber. În mintea mea prindea contururi un toast din care făcea parte falnicul cucui.

Din fericire, n-am avut ocazia să-l pronunț în public. Toasturile chinezești sunt foarte elocvente. Echivalentul amarului nostru mioritic este yum seng. Pe yum se cuvine să-l strigi cât te țin plămânii, iar pe seng trebuie să-l pronunți respicat ca și cum ai trage un pumn în masă. Fiecare minut de yum seng sorocește câte un nepot sau o nepoțică spre bucuria socrilor. Mireasa ne-a rugat să nu-l lungim prea tare. Evident, am făcut contrariul.

La nunțile chinezești se mănâncă copios și se bea cu măsură. Meniul cuprindea nouă feluri de bucate, care erau aduse rând pe rând, plasate pe un platou rotativ în fața mesenilor. Vecinii noștri erau non-singaporezi. Cuplul din stânga s-a interesant cum e viața noastră în Bangladesh. Aici avem ce spune: aglomerație, ambuteiaje, etc.

—Sună ca o pedeapsă, a constatat Philip.

Am apreciat gluma.

—Noi suntem bengalezi, a adăugat Shaila.

Ups. „De fapt, ne-au liniștit dânșii, înțelegem foarte bine la ce vă referiți”. Ambii sunt consultanți internaționali, cu experiență acumulată în Afganistan, Pakistan. Ne-au invitat acasă la ei, noi i-am invitat la noi. Oameni plăcuți.

În dreapta noastră îi aveam pe Anthony, un neozelandez originar din Fiji și soția lui, care-i chinezoaică. Ne-a luat mult până i-am învățat numele. O cheamă Yao-ă. Numai vocale. Ne-am interesat dacă la nunțile chinezești există un rol pentru nași. N-a înțeles întrebarea. L-a ghiontit pe Anthony pentru ajutor.

—Nași? Sigur că există nași în China. Se numesc triade.

Dăm din cap. Înțelegem. Triade, mafie.

—Dar nu la ei ne-am referit. Ziceam de nașii mirilor.

—Ah. Nu din ăștea n-avem.

Am rezistat până la desert. Nu s-a cântat, nu s-a dansat. Plicurile au fost depozitate la recepție din capul locului. Dar toate cele nouă feluri de bucate au fost delicioase. N-a lipsit nici rața de Pekin. Mirele și mireasa au defilat în câteva rânduri – tineri, frumoși, eleganți.  Am toastat cu ei. I-am felicitat pe părinții miresei. I-am felicitat pe părinții mirelui.

Apoi am comandat un uber.

Tags: , , , ,

Comments are closed.