December 8, 2014 Off

Comedianți de nevoie

By in bangladesh, călătorii

N-am reușit să formulez acest gând până la capăt până nu am dat de acest pasaj la Susan Sontag în „Călătoria în Hanoi” care tratează despre  „constrângerea de a fi redusă la statutul unui copil: programată, călăuizită, tutelată, dăscălită, cocolită și ținută sub subraveghere. Nici măcar nu un copil individual ci, ceea ce-i și mai exasperant, unul dintr-un grup de copii. Cei patru vietnamezi de la Comitetul Păcii responsabili pentru noi, se poartă ca niște dădace, dascălii noștri. Încerc să deslușesc diferența între cei patru, dar nu reușesc; și îmi fac grijă că nici ei nu văd nimic special în mine. Prea des mă prind asupra faptului că încerc să le fiu plăcută, să fac o impresie bună – să iau cele mai bune note din clasă. Mă prezint ca o persoană, inteligentă, bine-crescută, cooperantă, necomplicată. Respectiv, nu doar că mă simt ca un copil corupt, ci, pe departe nefiind nici copil și nici persoana simplă și lejeră pe care felul meu de a mă comporta pretinde să o comunice, mă simt ca o impostoare. (Nu e o scuză faptul că această ființă deschisă și lizibilă, poate că e persoana ca mi-aș fi dorit să fiu.)”

Deși nu suntem în Vietnam, ci în Bangladesh, tot aia e – în condiții aproape identice ni se interzice să mergem în Orașul Vechi pe cont propriu, să ne înghesuim în stația de aututobus, să bem ceai din gheretele de la colțul străzii. Normal, că fiind niște copii rebeli, e primul lucru pe care-l facem când suntem lăsați din capul nostru pe jumătate de weekend. Facem rost de un autoricșă pe Banani Bridge și tulea-n centrul orașului la piața de cărți. Înțelegem pe loc că autoricșa este mijlocul de transport ideal pentru Dhaka – se strecoară printre două autobuse corojite lăsând doar câțiva milimetri distanță de pereții acestora. E fast & furious, depășim cu succes toate ambuteiajele și suntem primii la țintă: Ura!!! Îi dăm o bancnotă de 200 takka ricșei care nu se arată prea mulțămit. Îi mai dau 50, dar nici acum nu radiază. Treaba lui. Prețul corect de 250 takka.

Bengalezii sunt cu urechiușile ciulite la fiecare cuvânt. La piața de cărți de pe Nilkhet Road e suficient să rostim „brown” că ni se strecoară o carte de Dan Brown. Nu ne interesează. Ne facem că vorbim despre Orwell, Greene, Maugham, dar tot Brown ni se oferă. Multe cărți de referință și o grămadă de literatură de duzină. Nu găsim nimic pe gustul nostru. Facem rost de scrierile lui Mao și încă o cărțulie a Partidului Comunist din Corea de Nord. Nu mă întreba de ce-i în franceză!

Poate că de asta că suntem tratați ca niște copii neînțelegători managerul de la recepție ne vorbește în silogisme? Poate că de asta toate răspunsurile lui Babu încep cu un „You know…” după care ni se oferă un comentariu al cărui relație cu întrebarea este foarte firavă și aproximativă? Poate că de asta Tawfique, ghidul, nu ne oferă informații concrete despre locurile pe care le vizităm, ci un fel de povești populare bengaleze cu maharajahi și prințese decedate subit deoarece, crede el, noi asta căutăm să auzim? Așa înțelege el să-și facă tema pe acasă: ce-s ăștea doi? Un cuplu. Occidentali. Profesioniști. Ce vor să audă? Al său best educated guess este că vrem o versiune a Bangladeshului care să ne însuflețească: „Am avut probleme enorme cu apa potabilă. Dar Guvernul a avut grijă de asta. În consecință, mă simt în pielea „comedianților” lui Greene. Guvernul are grijă de asta.

Aterzăm la localul pe care l-am îndrăgit datorită faptului că are o terasă. Chelnerul ne oferă bere pe sub tejghea. Prețul e rezonabil așa că cerem patru cutii. Ni le aduce mai târziu într-un pachet sigilat. Fiindcă e caldă o luăm cu noi ca să o ținem în frigider. Seara ne trezim cu băiatul de la hotel care ne mai aduce zece cutii. Luăm doar șase căci la el e mai scump. Emanciparea noastră îl necăjește pe băiat. Se așează în chirostrii, lângă frigider, rezemat de perete. „OK, vi le dau cu 350 takka.” Dar de ce? „Nu vreau să-mi pierd clientela.” Cumva contactul acesta este mai autentic decât poveștile plăzmuite pentru plăcerea noastră de către ghid, decât lucrurile de care a avut grijă guvernul.

Concluzie: la nivel intelectual, contactul cu civilizația locală lasă mult de dorit. Și totuși, Bangladesh ne intră sub piele, ne transformă gusturile, ne îmbogățește gama de senzații.

Îmi dau seama despre schimbarea care a încolțit în mine în Istanbul. Brusc orașul preferat a devenit inodor, monocrom… Contrastul cu universul de care ne-am dezlipit este halucinant. Am o zi la dispoziție. Fără zel mă plimbu prin oraș, fac poze. Oamenii se retrag ca să nu apară în cadru. În celălalt univers oamenii se îmbulzeau ca să intri în cadru. Deseori îți solicitau să le faci o poză. Pentru ei era ca și cum ar apărea pe prima pagină a ziarului local. Un eveniment, o temă de discuție la cină împreună cu cei șapte frați și șapte surori. Această descoperire mă alarmează. În lumea noastră prezența unui chip în poză înseamnă în mod automat portret. În Bangladesh, chipurile fac parte din peisaj. Ajung să mă întreb dacă nu cumva această activitate nu are un element de rasism. Oare nu le negăm bengalezilor calitatea de subiect atunci când îi amalgamăm cu peisajul, ca pe o mostră de colorit local? Ergo, îi transformăm în obiect? Dar poate că e vorba despre altceva. Un occidental, dacă consimte să apară în cadru, va încerca să pozeze. Ceea ce iese în poză nu e o față, ci o fațadă, o mască pusă anume pentru ascunde mai mult decât a revela. Bengalezilor puțin le pasă, respectiv, ei sunt mai naturali, mai puri, mai firești. S-ar zice că anume atracția pentru realitatea obiectivă îi călăuzește pe fotografii celebri – Kudelka, Economopoulos – spre șatrele țigănești acolo unde ființa umană e încă apă vie…

Chiar o să vină momentul când o să zic: m-am săturat de atâta apă vie? Dați-mi capitală europeană, cu străzi drepte și pavate, semafoare și urne de gunoi? Cu siguranță. De mai multe ori și cu regularitate. După care o să mai vreu iarăși: gusturi, mirosuri și culori.

Tags: , , , ,

Comments are closed.