October 18, 2014 Off

Chelner și scriitor

By in balcani, călătorii

Dimineață. Podgorica. Muntenegru. Stau la terasa barului Jack Sparrow, notez în jurnal, beau suc de măr. Sucul e incredibil de verde. Era pe masa vecină și am cerut unul la fel. Dar la gust e identic cu cel galben. Ce scriu în jurnal? Pot să zic, dar mai bine – nu. Nu e secret și totuși… Dacă zic nu, e nu. Poftim. Chelnerul trage cu ochiul în timp ce eu îi dau zor cu penița.

– Sunteți scriitor?

Ha! Întrebarea mă ia prin surprindere, deși am fost întrebat și cu alte ocazii. Tot așa, când făceam notițe în jurnal, presupun că arăt într-un fel anume? Dar ceea ce m-a surpins nu era faptul că am fost întrebat dacă-s scriitor, ci mai ales faptul că într-un fel chiar sunt. Păi da, cum să nu, am scris o carte, a fost publicată – poftim, scriitor! Deci e prima oară când am răspuns afirmativ în astfel de circumstanțe și pentru asta am avut nevoie să mă repliez cumva.

– Și eu sunt scriitor. Chelner și scriitor.

Vladan a scos recent o culegere de anecdoate muntenegrene, iar la anul speră să scoată la capăt un roman autobiografic despre războiul din Balcani. A participat și el, are medalie de la sârbi, dar la ce servește? Acum e muntenegrean, deși în suflet se consideră tot sârb. Vladan poartă ochelari, părul e tuns scurt, e slab, are mânile bronzate – îmi aduce aminte de Roberto Bolaño, poate că din cauza că e chelner ca și chileanul. Cel mai dur e că războiul te face să vezi dușmani. „O dată au tras în mine, dar am avut vesta de protecție, n-am pățit nimic. Am mers și l-am îmbrățișat. I-am zis: „Stai, e în regulă, nu trage.” Am devenit cei mai buni prieteni după război, ținem și acum legătura.” În timp ce stăm la mese vecine, fiecare cu câte un pahar de suc verde, oamenii trec pe-alături îl salută. Vladan se retrage din când în când la bar dar revine negreșit și reia de unde se oprise.

Zice că literatura lui nu e nici sus, nici jos. Ceva între Bukovski și Dostoevski. Intrigat, țin să precizez la care Bukovski se referă. Dar nu, nu e vorba de Charles Bukowski, e un scriitor rus de care am auzit în treacăt, dar nu l-am citit. Vladan explică prin gesturi: e pe la mijloc. Și arată cu mâna ceva mai aproape de Bukovski, cam la nivelul mesei, decât de Dostoevski care-i deasupra capului, iar eu îmi dau seama că el nu se referă la valoare, ci mai degrabă la tonul povestirii. Adică, nu chiar atât de grav ca Dostoevski. Dar nici la nivelul mesei.

Dar iată și prietena mea, iese din Ambasada Serbiei, radioasă că au să-i dea viza peste o oră. Se așează lângă noi, facem prezentările: Vladan, chelner și scriitor. Are și Vladan o prietenă, e bielorusă. Speră să meargă în decembrie la ea în vizită, asta cu condiția că strânge suficienți bani de drum. Zice că are accentul fix ca al nostru.

– Really?

Exact, exact! se animă Vladan, fix așa pronunță „rili”. Fix! E mulțămit de parcă tocmai a auzit-o pe Marina sa vorbind. Dar, să știți că e o femeie foarte specială. Nu e ca rusoaicele care te măsoară la buzunar înainte ca să-ți vorbească. „O femeie trebuie să se priceapă la vorbă, în bucătărie și în pat” constată Vladan fără să-mi facă din ochi, lucru pe care-l apreciez. E deschis, gesticulează a naibii.

– Lumea zice că-s un dus cu pluta. Crazy, zice Vladan. Dacă am chef să beau o cafeluță la Ljubljana sau, de exemplu, la Zürich, mi-am sunat cel mai bun prieten, am urcat în mașină și-am plecat. În câteva ore stăm la o terasă în Ljubljana și bem cafea. Parcă asta e crazy? E doar viață, cum se poate altfel? Trebuie să-i simți pulsul, să o lași să treacă prin tine. De acord, sunt oameni cărora le place să fie totul calculat, să iasă într-un parc, să vadă animăluțe, plante, ciupercuțe… Mie însă îmi place de oameni. E o chestie. Și, apoi, când te apucă la o bucată de noapte scrisul de nu te mai poți opri, ești ca un tren, scrii și scrii într-una. Înțelegi doar!

Înțeleg. Mai înțeleg că îmi place felul lui de a fi crazy. Tocmai de asta îmi pare bine că suntem în Muntenegru și că e dimineață. Și ce dacă drumul a fost cam lung? Și ce dacă la Podgorica plouă mărunt? Că doar de asta au inventat oamenii umbrele! Ca să nu stea în casă chiar și dacă plouă.

Intrăm într-o librărie recomandată de Vladan. În Gradska knjižara este o mică secțiune de cărți în engleză. Răsfoiesc jurnalul lui George Orwell. „Sâmbătă. Un ou. Duminică. Două ouă.” Și asta tot e viață. Trăim deci, mergem mai departe.

Tags: , , , ,

Comments are closed.