December 6, 2017 0

Cel mai frumos asfințit de pe Terra

By in asia de sud-est, călătorii

Iarăși în mașină, pe drum, spre Ayutthaya. Vechea capitală e la nord de Bangkok, nu foarte departe, ajungem într-o oră și ceva. Ațipesc. Văd un vis. Îl uit. Dar primul lucru pe care-l fac după ce mă trezesc (suntem la o benzinărie) este să verific dacă am la mine cartela de memorie pentru aparatul de fotografiat. Îmi aduc aminte brusc că am lăsat-o în laptop după ce am încărcat fotografiile. Îmi aduc aminte în timp ce verific și, poftim, cartela nu e. Într-adevăr am lăsat-o în laptop. Intră șoferul (a mers să se ușureze) și-l întreb dacă putem opri la vreun magazin de electronice, oricare, unul de telefonie mobilă bunăoară, o cartelă de memorie nu e mare lucru. El înțelege, îmi face semn cu mâna spre 7 Eleven din fața benzinăriei. Intru, întreb. Da, bineînțeles că au cartele.

Ce ciudat. Nici n-am reușit să intru în panică că problema s-a rezolvat. Poate chiar prea repede. Totul se întâmplă prea repede. Încă ești aici și deja ești acolo. Ne apropiem de anticul templu Wat Yai Chaya Mongkol, deja am cumpărat biletele, iar eu încă-s în Bangladesh, încă-s în Jhenaidah, încă îmi mai fac griji de cum o să iasă totul în final și când colo – nu mai există final, e depășit, s-a terminat, totul a fost bine, suntem liberi!

Fac o micro-criză existențială, prietena mea pare să fie OK. Deja suntem în aeroportul Don Mueang, cu bilete spre Krabi, eu însă rămân în urmă. O apuc de mână, nu mă lăsa! dar distanța dintre noi crește, crește, crește. Am nevoie de o cafea. Am nevoie de o trezire. Îmi aduc aminte de scena din filmul lui Michelangelo Antonioni, „Dincolo de nori” se numea filmul, deci era vorba despre vechii incași, care făceau popas în Anzi ca sufletul să-i ajungă din urmă. Sufletul meu, unde ești? Hello?!!

Îl înțeleg. Sufletul nu acceptă că acest capitol e pe punctul să se sfârșească. Sufletul meu refuză sfârșitul. Se agață de trecut. Bântuie prin Oficiul Horticulturistului din Dhaka. Frunzărește începuturile. Câte? Vreo zece. Malaiezia, Cambodgia, Vietnam. Da, pe el îl gâdilă senzația că mai rămân multe de văzut, că după această misiune urmează alta, apoi încă una și tot așa înainte. Indonezia, Nepal, Singapore. Și mai departe ce urmează, ce? Ah, India. Ah, Myanmar. Acum Thailanda. Peste câteva zile – Laos. O, nu. „Eu rămân aici”, zice sufletul. „Rămân aici și punctum.”

În Krabi avem parte de o mică surpriză. Nu se poate ajunge cu taxiul la hotel, se află pe o peninsulă care-i despărțită de continent de un munte. Poate fi accesată doar pe apă.

—Ce facem? întreabă taximetristul, vă duc la cheiul din Aonang?

—Dar acolo găsim la sigur o barcă care să ne ducă la hotel?

—Păi normal, nu vă faceți nicio grijă. Stau toată noaptea barcagiii acolo. Vă tocmiți cu ei.

Ce ciudat. Să ajungi noaptea pe un chei și cauți o modalitate de a ajunge la hotel. Taximetristul nostru e vorbăreț și, ca să vezi, are o engleză impecabilă.

—Prim-ministrul nostru nu știe o boabă în engleză. A mers să se vadă cu Donald Trump și a stat alături de el 5 minute și a tăcut ca un molău. Cinci minute! Atât a rezistat Trump. Nici nu i-a strâns mâna la plecare.

—Da nu avea traducător?

—Ei, nu avea. Dar folos? Tot ce-a vrut să-i zică lui Trump e că are patru helicoptere de vânzare. Patru! Lui Trump!

—…

—E foarte greu acum pentru noi. Cu toate sancțiunile astea nu mai putem face comerț cu nimeni. SUA cumpără orezul din Vietnam, cumpără totul din Vietnam. Și din China. De la noi nimic.

Nouă ne-a scăpat se pare o pagina din istoria modernă a Thailandei.

—După revoluție ne-am bucurat ca niște proști. Credeam că vine omul ăsta și aduce pace. Că era mare tărăboi prin regiuni. Acum însă numai pace avem. În rest – nimic!

Exagerează puțin băiatul. Infrastructura e pusă la punct, la ce capitol vrei, Thailanda bate oricare din țările din regiune.

—Și în Krabi cât stați?

—Puțin. Ia două zile. Apoi zburăm în Luang Prabang.

—Oo! E foarte frumos în Laos. Numai că nu știu să gătească, laoțienii adică. Am stat în vacanță la un prieten și mai n-am murit de foame. Ei pun peștișorul în frunză de bananier și-atât, au isprăvit gătitul. Eu le-am zis: „Măi, băieți, ce-ar fi să vă fac niște curry?” Am trecut frontiera înapoi, am cumpărat toate celea și m-am întors să le fac curry.

—Le-a plăcut?

—Oo! Să vezi ce de tare le-a plăcut! În fiecare dimineață făceam naveta dincoace de frontieră și cumpăram ingrediente. Își lingeau degețelele. Dar e foarte frumos la ei.

Vorbim despre sistemul de pensii, despre asigurarea medicală. Cumva revenim la subiectul revoluției.

—Păi și de ce-ați făcut-o?

Taximetristul se scarpină la ceafă.

—Asta-i o discuție tare-tare lungă. Iar noi deja am ajuns.

Patru inși – barcagiii, un termos, două lampioane. Taxa este de 100 bahți de persoană, dar e nevoie de opt ca să pornim motorul. Noroc că s-au apropiat niște americani, de pe aceiași rută ca și noi.

—Ce facem, măi băieți, mergem?

Plătim dublu, dar tot mai bine decât să așteptăm miezul nopții pe chei. Urcăm în barcă. Americanul are un lampion portabil, îl agață de acoperișul bărcii. Plutim în confort.

—Voi de unde sunteți?

—Moldova.

—Wow.

Pe bune că a zis „wow” și nu părea din cei care confundă Moldova cu Maldivele.

—Și voi de unde sunteți?

—California.

—Wow.

Americanii urmau să stea două zile în Railay, după care își continuau circuitul spre Ko Lipe, așa-zisul „tiger trail” orice ar fi însemnând asta.

Plaja din Railey a fost aleasă cu maximă meticulozitate din miile de destinații pe care ți le oferă Thailanda. Am eliminat din prima Phuket și Pattaya – prea comerciale. Am scos variantele pentru surferi. Am vrut un golfuleț intim, înconjurat de stânci calcaroase, preferabil cu o insuliță cochetă pe mijloc. Pe toate astea le-am găsit în Railey. De apă ce să mai zis, eram încântați. Nici prea caldă, nici prea rece. Fără valuri. Lăptoasă. De culoarea jadului. Am intrat ambii, am intrat câte unul. Piscina de la hotel era un accesoriu inutil. Nu ne mai săturam de această plajă. Redusă la minimul necesar – apă, nisip, umbră. Fără șezlonguri sau umbreluțe. Ne-am așternut ștergarele sub coroana deasă a unui copac. Peste o oră ne-am tras mai aproape de gard. Încă peste o oră eram chiar sub gard. Loc era pentru fiecare.

După amiază apa totuși s-a retras. Crabi mici și crabi mijlocii gospodăreau acum pe plaja care s-a făcut de două ori mai mare. Un nor negru a apărut de după stâncă. Peste două ore a început să toarne cu găleata. Am căutat adăpost în restaurantul de alături. Eu am tras o fugă până la hotel după umbrelă, în timp ce prietena mea a rămas la restaurant.

Pe finalul cinei s-au aprins și felinarele agățate de ramurile copacilor. Cerul din indigo a început să se transforme în violet. Un violet dramatic, cu soarele, undeva acolo deasupra liniei orizontului zbătându-se în năvodul pescarului celest. Tăia din nori, se lupta pe viață și pe moarte. Să nu se stingă, să nu se stingă! Priveam vrăjiți acest spectacol, noi fiind fanii declarați ai luminii. Contururile negre ale bărcilor pescărești se legănau confuz la țărm ca niște biete animale domestice care au terminat de păscut și acum nu mai știu încotro s-o apuce. În sfârșit, soarele s-a lăsat bătut. Fără să scoată un sunet, un țârâit, nu ne-ar fi mirat dacă țipa. S-a lăsat pe fundul oceanului. Ca un pește mut.

A fost cel mai frumos asfințit pe care l-am văzut vreodată.

Închid ochii și-l revăd.

Tags: , , , ,

Leave a Reply