August 14, 2014 Off

București, unde ești?

By in balcani, călătorii

Balcanii se trezesc la București dimineața devreme. O iau agale pe Calea Griviței spre Calea Victoriei. Balcanii sunt în fețele mahmure a cheflegiilor, în siluetele vagabonzilor de ocazie și în sunetele unui radiou care sparge dimineața în țăndări. Niște Balcani universali care ar rămâne la fel de balcanici chiar dacă i-ai întâlni într-o gară din Marseille sau Amsterdam. Nu ține de loc. Ține de spirit. În Calea Victoriei, ei încetează sau, mă rog, încetinesc să mai fie la fel, căci dincolo începe Micul Paris, dincolo sunt stâlpii înțelepciunii de la Humanitas Kretzulescu, iar mai jos de ei – Lipscanii te ademnesc la o cafea. Întâmplător, unicul local din Lipscani deschis la această oră matinală este Gyros. Tot un fel de Balcani.

În trenul Chișinău-București am cunoscut-o pe Doamna Mașa. Nu e Doamna Bovary, dar e personaj. Blondă, corpolentă, guralivă. În primul epizod, Doamna Mașa, barmeniță în vagonul-restaurant parlamenta nemțește cu niște turiști din Germania. Nemții, postați în fața tejghelei mâncau semințe de răsărită și se împotmoleau tot mai adânc în gestalt. La frontieră, barmenița mă rugă să le zic în engleză să meargă prin vagoanele lor căci vine controlul pașapoartelor. Nemțeasca ei se termina înainte de faza cu pașapoartele. Eine bier, eine schnapps… A apucat câte ceva din germană pe vremurile când bărbatul ei („răunișul” Vasile, prezent de fața locului în calitate de mecanic la căi ferate) făcea slujbă la Berlin. Dar ofițerul poliției de frontieră – tot doamnă – se descurcă foarte bine englezește și fără ajutorul nostru.

A trecut medicul, ne-a întrebat de sănătate. Ca să nu-l dezamăgim, ne-am plâns de căldură. A remarcat că în această privință medicina nu poate face nimic.

Epizodul doi. Deja pe pământ românesc. În vagonul-restaurant se cântă în slavona veche. Curioși, ieșim din cupeu ca să vedem care-i faza. În fața tejghelei stau doi croați care-i cântă Doamnei Mașa cu multă evlavie. Barmenița ascultă. În acest scenariu există ceva suprarealist. Intrăm în cupeu după care ieșim iarăși. Nu, nu ni s-a părut. Mai târziu ne înfruptăm din crenvurști și ouă prăjite. Doamna Mașa îmi „bagă” și-o bere Chișinău. E rece de la frigider.

Motivul pentru care m-am lansat în acest mini-blitzkrieg la București au fost librăriile. Mai exact, Vivian Maier, albumul de fotografii al căreia l-am ochit în librăria de carte englezească Anthony Frost, cea de lângă Humanitas Kretzulescu. Sau, dacă e să o luăm de la origini, motivul e Ion Grosu care-i vinovat fără vină de această pasiune mai recentă pentru fotografia alb-negru. Sau nici așa. Motivul e Nikos Economopoulos, fotograful grec care a zis că pentru a face o fotografie bună e nevoie să mergi dincolo de context. Ceea ce nu e ușor.

Dincolo de context e București. De fiecare dată când vizitez un oraș străin mă întreb ce-i cu el? Dihotomiile de tipul curat/murdar, modern/provincial, frumos/urât nu mă incită. În așa fel nu afli prea multe despre spiritului locului. Și sunt convins că fiecare oraș are un spirit al locului pe care îl poți desluși dacă ai suficientă răbdare. Cu București e mai complicat căci orașul nu-mi e tocmai străin. Am fost aici de atâtea ori încât îmi vine greu să separ actualitatea de nostalgia tarabelor la care se vindeau casete audio cu reproduceri piratate de la ECM pe vremea când eram student și-mi făceam practica de licență la București.

Cu fotografia e mai simplu. Stai la pândă și vânezi momentele vizuale. Le capturezi și apoi le descifrezi. Fotografia e o metodă de a descifra realitatea. Tarabele au plecat. Au venit la schimb grafitti. Bucureștenii au rămas. Au rămas expresiile de pe chipurile lor. Oameni grăbiți. Busy-busy. Oameni crispați. Zâmbesc rar, deși glumesc des. Ca pe vremurile lui Caragiale, cred. Oameni luminați la chip de înțelepciunea unui citat din cartea care se află deschisă pe masă. Alături de ceașca de cafea și carafa cu flori. Oameni care se respectă. Statutul social se măsoară în universități și se vede prin gaura din genunchiul blugilor. Oameni curioși până la un anumit punct.

Am să zic o banalitate dacă am să menționez că librăriile bucureștene mă compleșesc cu rafturile lor, cu terasele din spate și bericile din curte. De aceea n-am să zic nimic. Prietenii știu de ce.

La chindii, cu Vivian Maier în rucsac (și cu un vraf de Paul Bowles amestecat cu un Codrescu, un Hrabal și un Oz) mergem înapoi la Gara de Nord. Tot la vagonul 5, tot la Doamna Mașa. A văzut că citim și a apucat-o mila. Și imediat ne-a povestit cum a fost Doamna Mașa la nuntă în Iași (că doar n-o să citim tot drumul!). A fost invitată de un pasager care făcea naveta Iași-Chișinău vizitându-și logodnica basarabeancă. Navetistul a răbdat un an. După care a urmat invitația la nuntă. Doamna Mașa a fost cucerită de moda europeană de a pune pe masă atâta cât se mănâncă. Și a apreciat faptul că se dansează într-o veselie. Cavalerii își cereau permisiune de la Domnul Vasile care semna acceptul cu un oftat. „Dacă n-ai putere să mă dănțuiești, bate din palme!”

Doamna Mașa nu e o fotografie. E un text.

Tags: , , , , , ,

Comments are closed.