July 19, 2016 Off

Breaking News

By in bangladesh, călătorii

—Nu te du.

Ușor de zis. Rezonabil desigur, dar fiecare cu jobul lui și dacă ăsta presupune anumite riscuri, înveți să le tolerezi. Te gândești la statistici, la fulgerul care nu bate de două ori în același loc, la brutalitatea atacurilor, apoi iar la statistici. Asta în timp ce-ți faci valiza. Fiindcă poate e ușor să abandonezi un job la început când lucrurile-s fără contur și totul face parte dintr-un scenariu pe care încă nu ai apucat să-l înveți și „în ce mă bag?” e o întrebare recurentă. Pe când acum, când lucrurile sunt în toi, suntem așteptați, e și o chestie de camaraderie la mijloc, de angajament. Și vreau, și trebuie.

Fac valiza și mă gândesc la Fool’s Diner. Mi-ar face plăcere să mă așez pe taburetul din fața restaurantului, să răsfoiesc New Yorker sau să fac însemnări. Mă gândesc la Pizza Roma. La plimbările noastre prin parcul Gulshan. Cu oreole și papagali în loc de grauri și vrăbii. Îmi aduc aminte de Holey Artisan Bakery… Una e când e vorba de localuri despre care citești doar în presă și altă treabă când e vorba de un loc care stăruie în memorie, unde ai petrecut clipe din viață – vesele, fericite, banale. Nimic din toate astea nu ne mai așteaptă. Condițiile de securitate ne cer să evităm cu orice preț restaurantele, supermarketurile și hotelurile. Parcurile și orice loc public. Cu alte cuvinte, viața noastră din Dhaka urmează să decurgă pe segmentul scurt dintre punctul A. Apartament și punctul B. Birou. Restricțiile de circulație mă deprimă mai dihai decât condițiile de securitate. Dar asta e – nu-s nebun să nu le respect. Bag și niște hrișcă în valiză – mai știi…

În aeroportul din Istanbul prietena mea îi scanează cu privirea pe potențialii jihadiști. Potențialii jihadiști ne scanează cu privirea pe noi. Încerc să detensionez printr-o glumă dar e la fel cum ai încerca să nu te gândești la maimuța verde. Cu toate astea decolăm la timp, zborul decurge normal, ne entuziasmăm de „Hail, Caesar!” (Hollywood e parte din sistemul de înregimentare), apuc să văd „Eddie the Eagle”, mă conving că „Race” e o colecție de clișee politically corecte și, plictisit, pornesc LiveTV. Prietena mea ațipește în timp ce Batman îl provoacă pe Superman… Mă frec la ochi, nu-mi vine să cred: tentativă de lovitură de stat în Istanbul, aeroportul pe care l-am părăsit în neștire cu câteva ore în urmă e blocat, zborurile sunt anulate, Erdogan trimite mesaj prin Facetime. Îi dau un ghiont prietenei mele. Militari sau militanți? Cine pe cine?

Am trecut de năpastă ca prin urechea acului. Dacă ruta noastră ar fi întârziat încă vreo jumătate de oră, am fi rămas blocați în aeroport pentru cine știe câtă vreme. Cu siguranță că avem un înger care ne însoțește nevăzut. Arată-te, înger, și promite că totul o să fie bine. Îngerul strânge din umeri. Aterizăm în Dhaka în timp ce americanii fac socoteala ce-i mai bine: să câștige puciștii sau să piardă. Comentatorii de la CNN își aduc aminte de Mursi care tot prin lovitură de stat, în Egipt, i-a pus la respect pe cei din Frăția Musulmană. Cred că se referă la faptul că i-au băgat prin pușcării, i-au scos în afara legii, i-au torturat nițel în numele democrației. Nu mai înțelegi nimic. E clar că ceea ce se produce e un gen de suspendare a democrației și că pierdem câștigând, iar câștigând pierdem. Americanii sunt cu mâinile în rahat: au greșit că le-au pus teroriștilor pușca în mâini, au greșit că s-au cuscrit cu saudiții, au greșit că s-au băgat nepoftiți într-un război care nu era al lor, au greșit că s-au retras înainte de termen… Și acum ce ne facem? Au greșit, na, dar una e să greșești și alta e să pui bombe.

Îngerul local – Hamid, ne întâmpină în aeroport, dar nu înăuntru, cum scrie în planul nostru de securitate, ci în afara terminalului, ceea ce ne nemulțumește într-atât încât uităm să-l îmbrățișăm și să apreciem căpățâna de jackfruit pe care ne-a făcut-o cadou. Apreciem mirosul. Mi-am imaginat că e din cauza umedității, la urma urmei suntem în sezonul musonilor. Dar nu, ajunși la apartament constatăm că mirosul urcă în ascensor odată cu noi.

Partea bună e că în apartament e relativ curat. Ultima dată când ne-am întors în Dhaka a fost la început de martie și tot praful iernatic se depozitase la noi în salon. Acum însă e OK. Scoatem ce avem prin valize – hainele, cărțile, hrișca. La balcon ieșim în șlapi – e ud. Schimbăm albiturile. Mă culc și-mi zic că precis că nu adorm. Nu pot așa, la comandă. Adorm imediat. Sunt un pic buimac când sună telefonul. Într-o engleză stricată, administratorul ne zice ceva de bani, murdărie. Ne explică șoferul a doua zi:

I thinks is dirty money, se dă cu părerea Hamid.

Pricepem în cele din urmă că e vorba despre taxa pentru serviciile de evacuare a deșeurilor. Bine așa. Se ocupă agenția de taxe. Noi ne ocupăm de oile noastre, mergem la birou, punem țara la cale. A doua zi ne deplasăm spre Secretariat în vecinătatea căruia, colegii noștri din echipa locală predau politici publice funcționarilor de stat. Nu-mi dau seama dacă îi uimește curajul sau nebunia. Sau poate e vorba de faptul că experții străini au devenit o raritate? Potrivit informațiilor din presa locală (dar cine-a stat să numere?) numărul de consultanți s-a redus la câteva sute. Măsurile de securitate nu sar în ochi. Polițiști cu bâte au fost și mai înainte, dar ce folos? Observăm totuși că lipsesc cerșetorii, vânzătorii de stradă și încă ceva esențial care ne scapă…

Tea stalls, ne lămurește șoferul, gheretele la care se vindea setul clasic al amărășteanului bengalez (un pahar de ceai cu lapte, un biscuit și o țigară) au fost interzise. Păcat, deși e clar de ce: în jurul lor era mai tot timpul îmbulzeală.

Totalurile preliminare sugerează că orașul arată mai bine, deși asta nu contribuie cu nimic la percepția noastră privind securitatea personală. Judecând după fețele militanților care au organizat atacul bestial la Gulshan nu e nicidecum vorba de niște dobitoci de rând. Mulți tineri proveneau din familii cu oarecare reputație în societate. Spălați pe creier, probabil drograți, seduși de o perversă solidaritate în arme, buimăciți cu discursuri xenofobe, aceștia au făcut o crimă care i-a oripilat pe toți. Observând privirile apăsate ale trecătorilor nu-ți dai seama – sunt normali? clocotesc de ură în adresa străinilor? le tremură fundul? sunt compleșiți de rușine? vor bani?

Big understanding problem now, zice Hamid. Orice este posibil. Aici în Bangladesh, pe Coasta de Azur, în Orlando, Istanbul sau Erevan aceasta a devenit noua definiție a normalității. Dai drumul dimineața la canalul de știri și, dacă vezi că cele de ieri încă nu s-au consumat, deja e bine. Și mâine? Orice e posibil.

Tags: , , , , , , ,

Comments are closed.