September 9, 2017 Off

Baganul de seară, Baganul de dimineață

By in asia de sud-est, călătorii

Așadar, Irrawaddy. Fata mea, prietena, nu se prindea… Că nu e Nil. Nilul, da, altă vorbă. Dar… Irrawaddy? Nu știu, zău, ce să zic. Eu țin minte din lecțiile de geografie că e unul din cele mai mari fluvii din Asia. Gangele, Indul, Râul Galben, Mekong… Și Irrawaddy. Verific pe google. Nu, nici măcar nu trece prin alte țări. Doar Birmania. De sus în jos. Dar hotelul? Nicio problemă. La Mandalay biletele la vapor pentru a doua zi ni s-au adus în plic, nici n-a trebuit să căutăm prea mult. Și faptul că râul e umflat peste margini – chilipir! Bun, nu și pentru cei care locuiesc la mal. Acolo e jale. Doar copiii se bucură. Le-a intrat piscina în ogradă – un răsfăț!

Deci, cu biletele servite cât ai zice pește, cu mărinimosul Zaw Zaw, iată-ne dimineața pe vapor. În 5 ore suntem la Bagan, clasa-ntâi! Asta zic și eu călătorie. Cum, nu 5 ore? Personalul de pe vapor arăta un pic descurajat. Ca să nu mai vorbim de mine. Se presupunea parcă să ajungem la unu și când colo… Dar patru e prea târziu. Prea târziu ca să tragem o raită prin Bagan și… Prea târziu ca să ne răzgândim.

Dar în fine. Pe vapor e super. Bea cafea cât încape în tine. Plus că în „Drumul spre Mandalay” de Kipling, despre Irrawaddy era vorba. Râul e drumul, pricepeți? Și ca să vezi, Kipling nu intrase decât într-un singur port, în Mawlamyine. Și-a imaginat restul! Căutăm versurile în internet. Sunt despre o fată. Care i-a zâmbit. Și el, Kipling, în cețosul Albion, își mai aduce aminte de zâmbetul acela. Deci nu e despre dorul de casă. E despre dorul de ducă. Același care ne va încălzi în serile de septembrie când vom sta pe balconaș, la Chișinău, și ne vom aduce aminte de Irrawaddy.

În cabina de jos – aer condiționat. Pe la amiază ne refugiem într-acolo să privim un film despre comisarul Maigret. Pe scaune, împrumutate se pare de la o companie aeriană, scrie clar: Ženski jopič je pod vašim sedežem.  Enigmă. Și comisarul Maigret e încurcat nevoie mare, e vorba de un cadavru la el. Îl lăsăm să mediteze, ne ridicăm la bord, să mâncăm. Tăiței.

Ajungem la 4 în Nyaung U, la jumătate de oră de Bagan. Lumină e suficientă. Deocamdată, căci nu putem acosta. Portul e sub ape. Vine o luntre să ne ajute. La mal, o droaie de copilandri fluturând copii de „Zile birmaneze” de Orwell. De-ar vedea autorul! Ne tocmim repede cu un taximetrist, n-avem vreme de pierdut. E și un ghid în mașină – întâmplător. Ne înțelegem. Îl cheamă Khin Zaw, dar se învoiește să-i zicem Kenzo. Ca și marca de parfum. Pe șofer îl cheamă Ko Myint Aung. Mai complicat.

Planul, aprobat de Kenzo, e următorul: lăsăm gențile la hotel după care mergem iute să prindem asfințitul. Hotelul e superb, are și piscină. Ce-a fost în mintea noastră că nu am comandat două nopți? Acuma, na – asta-i situația! Profităm de faptul că Kenzo se orientează de minune printre pagode – un profesionist. Și ne duce în cel mai bun loc. Dar mai e lumină. Rămâne să revenim la 6:30 când asfințește pe bune. Respectiv, mai reușim să vedem o mănăstire, una din cele câteva cu muralii.

Templul Dhammayangyi, loc de pocăință, ce mai! Regele Narathu, patricid și fratricid,  respectiv și cele două statui ale lui Buddha la intrare. Lipsea una pentru nevastă-sa, că și pe ea a căsăpit-o, violent precum era. S-a încuiat în templu, nu mai ieșea afară. Nu era popular, e clar și de ce. Familia reginei a trimis opt asasini, deghizați în ghicitori ambulanți. I-au venit  de hac în cele de urmă. S-au sinucis pe loc când au intrat gărzile împăratului. În 1171, anno domini.

Revenim la Shwesandaw. Urcăm la nivelul superior al pagodei – la timp ca să prindem ultimele raze. Evident, nu suntem singuri, dar nu e rău, la Bagan fotografiezi panorama, nu monumentul pe care tocmai ai urcat. Mai are rost să spun că-ți taie respirația? Mă rog, un clișeu, dar credeți-ne pe cuvânt – pagodele astea… ca niște catedrale gotice! Și mai și. Mont Saint-Michel în jugla tropicală. Și nu unul, mii!

Ieșim din mașină la oarecare distanță de hotel, avem chef de o mică plimbărică pe jos, printre pagode. Luminate frumos. Feeric. Unde suntem? Ce e locul ăsta? Cu o mie de ani în urmă, Baganul era mai măreț decât Parisul, Londra, Roma… Mai târziu, în piscină realizăm cât de obosiți suntem, mușchii înlemniți, ochii… Dar această imensitate care stăruie în jurul nostru? Incredibil. Cu un secol mai devreme – intrigi de palat, pasiuni… Forfotea totul. Până la un punct. O socoteală proastă – regele Baganului i-a ras (naivitate? aroganță?) pe ambasadorii hanului mongol. Kubilai Han, în persoană, a venit la locul faptei, a ras orașul. Cu Marco Polo de față, în calitate de martor ocular…

Dar dimineața, iarăși cu noaptea-n cap. Kenzo, prezent la datorie. Și șoferul. Cumva ajungem să vorbim despre „doamnă”.

ꟷCe zice poporul, mulțumiți de Aung San Suu Kyi?

ꟷSigur, acum e mai bine. Că înainte doar ascultam Vocea Americii, dar pe furiș. Să te ferească sfinții să fii prins. Nu e perfect, desigur. Dar învățăm. Suntem niște boboci deocamdată…

Regimul desigur diabolic, dar în ce măsură? Despre atrocități s-a mai vorbit. Totuși, afirmă niște surse, 1500 prizonieri politici. Nu e o cifră uriașă. Nu e pe potriva Gulagului, vreau să zic. Mai pe Andropov, mai pe Brejnev. Bancuri rostite în șoaptă, noutăți ascultate clandestin. Dictatură de bucătărie. Nimic nu se poate și se poate totul. Știindu-ți limitele, evident. Cică Myanmar e o chestie cu doi Shwe: Shwedagon (pagoda) și Than Shwe (dictatorul). „Shwe” înseamnă aur. Predecesorul era mai de legat – Ne Win. Numele lui nu era rostit niciodată. Cap-de-mort. Cel fără de nume era și superstițios, mai ales la bătrânețe. A introdus o reformă monetară – bancnote de 45 și 90 de kyați, totul divizibil la 9. De bun augur? Pe naiba! Economiile duse pe apa sâmbetei, poporul răsculat. L-au înlăturat pe ascuns, generalii…

Prin urmare, Myanmar învață… E ceva care rămâne suspendat, în doi peri. În cele din urmă, „doamna” (încă un nume nerostit) are putere sau n-are? Generalii s-au retras, dar pentru câtă vreme? Bine că s-au întors turiștii, zice Kenzo. Nu-s la fel de mulți ca în anii 70, dar o vreme n-au mai venit deloc, ca să nu beneficieze junta. Boicot, asta o știm și din Lonely Planet. Acum au o speranță.

O statuie uriașă a lui Buddha, la intrarea din nord a templului Ananda. Poate vest. În templu e câte una pentru fiecare din cele patru puncte cardinale. Al nostru zâmbea enigmatic. La îndemnul lui Kenzo, facem câțiva pași înapoi. Tot zâmbește. Mai facem câțiva. Expresia e mai degrabă de compasiune. Când să ieșim, Buddha își pierde interesul. Detașare, indiferență… Ne apropiem din nou – iar zâmbește. Mai bine așa.

La ieșire din templu, un ștrengar încearcă să ne împingă niște cărți poștale.

ꟷAvem destule, deja. Cinci! inventează prietena mea.

ꟷȘi veți avea șase! insistă puștiul.

ꟷNu, dar mersi oricum…

ꟷPoate mai târziu?

Chestia asta, ne prindem că nu o auzim pentru prima oară. Birmanezii nu insistă, dar se agață de speranța lor – mai târziu, data viitoare, poate mâine… Nu se supără dacă nu cumperi ceva de la ei, dar se retrag cu tact totuși, fără ca să se arate dezamăgiți.

Tot așa, în drum spre aeroport, vorbim cu Kenzo despre ce-am văzut și ce n-am văzut în Myanmar. Iată, de Mrauk U ne pare rău.

ꟷO, da… zice Kenzo, e superb! L-am vizitat anul trecut. Înainte, știți, nici noi nu aveam voie să călătorim pe interiorul țării. Fără documente… Acum descoperim și noi patrimoniul.

ꟷEh, asta-i viață, oftăm resemnați.

ꟷDar rămâne pentru data viitoare…

Data viitoare. Poate nu va mai fi la fel. Gradual, bobocii prind la minte. Acum sunt atât de puri. Direcți, inocenți. Învață libertatea, dar învață și regulile comerțului. Iar peste câțiva ani cineva o să zică: Myanmar nu mai e ce-a fost. Asta-i realitatea. Pe de altă parte să le fie de bine birmanezilor. Abia vor trăi și ei mai bine. Cu siguranța că „data viitoare” e ceva mai mult decât o figură de stil. Și noi sperăm să revenim.

Pe data viitoare, deci.

Tags: , , ,

Comments are closed.