November 14, 2016 Off

Asfințit la Pokhara

By in asia de sud-est, călătorii

Chestia cu Pokhara este că, încă de pe când ne făceam planurile de călătorie, reacțiile celor care-au mai hoinărit prin Nepal erau de felul următor:

—Kathmandu? Daa… (ezitant) O să vă placă. Cred.

—Pokhara? O, da! La Pokhara e foarte drăguț.

Adevărul e că la Kathmandu a fost ca-n sânul lui Avram. În pofida urmelor lăsate de cutremurul din anul precedent. În pofida haosului organizat. Ne-am simțit în mediul nostru. Prețuri acceptabile. Culori de-ți fug ochii. Terase adecvate. Librăriile… m-au dat gata. Am mai zis că turiștii din Nepal sunt din alt aluat. O mare parte din ei vin pentru trekking. Nu neapărat ca să urce pe Everest, aici s-ar cere abilități de alpinism profesioniste. Dar oportunități de a cutreiera hai-hui prin munți sunt cu nemiluita. „Ați terminat circuitul?” asta te întreabă în orice dugheană. Și da, „din ce țară suntem?” și „unde-i Moldova?”

O altă categorie importantă de turiști sunt cei care caută iluminarea. De aici și abundența librăriilor. Secții complete dedicate filozofiei indiene, curentelor din budism, yogăi ș.a.m.d. Am intrat în zeci de librării, toate sunt foarte bine dotate cu titluri prima-ntâi. Interesul meu recent este pentru V.S. Naipaul. Am găsit o duzină de cărți scrise de el. Mi-am luat un volum despre India pe care încă nu-l citisem și unul de Paul Theroux despre prietenia sa de un sfert de secol cu Naipaul. Am găsit o colecție de eseuri de George Orwell pe care o căutam de multă vreme prin librării. Pe scurt, am nimerit bine.

Și Pokhara? Trebuie să ne lămurim în privința ei. Tot cu ajutorul lui Shaila am găsit o mașină care să ne ducă la Pokhara și să ne aducă a doua zi înapoi. La volan e Vishnu. Vishnu e taciturn. Noi – dimpotrivă. Comentăm tot ce se mișcă. De exemplu, vedem niște copilandri în uniformă de taekwon-do care aleargă conștiincios de-a lungul șoselei. Nu-i mișcător? Că e pace. Că au agendă și program școlar. Că au un viitor. Că așa-s de mici și deja vorbesc nepaleza. Sau de exemplu, vedem câinii legați pe acoperiș. De acolo, de sus, se vede mai bine când vin și când pleacă musafirii. Să nu cadă, asta-i preocuparea.

Peste o oră după ce părăsim capitala verificăm locația. Tot la câțiva kilometri de Kathmandu suntem. Chestia e că urcăm pe un munte sau, mă rog, deal. În comparație cu Chomolungma, mama universului, e un copil, dar copilul are peste două mii de metri în înălțime și nu-i ușor să treci de el. De fapt, tot drumul până la Pokhara e mai mult sau mai puțin un raliu halucinant la înaltă altitudine. La 75 kilometri iar scoatem harta. Ca să vezi!!! Suntem la câțiva metri de Manakamana, templul care a devenit celebru (printre cinefili) din cauza documentarului omonim realizat în 2013 de Stephanie Spray și Pacho Velez. Filmul a luat premiul cel mare la Locarno și-i are în față pe pelerinii care urcă cu telefericul până la templul situat în vârful muntelui. Cu speranță urcă, cu inima împăcată coboară. Trecem chiar pe lângă porțile de jos ale templului, de unde telefericul își începe ascensiunea de 11 minute. Întâmplarea asta ne-a însuflețit. Oare ce surprize ne mai așteaptă?

Următorul popas îl facem la Bandipur. Un orășel rătăcit pe traseu, pitulat printre lanțurile muntoase și recomandat cu înflăcărare de Shaila. I-am zis Orașul Bandiților Puri ca să-l ținem minte. Mașina urcă tot mai sus. Ogrăzile sunt practic verticale. Un petec de pământ și la poalele lui – abisul. Să nu se cumva ducă gospodăria pe râpă! Vishnu operește la marginea orașului: „Și acuma pe scări, 20 de minute”.

Începem ascensiunea. Pe munte. Noi credeam că o să ne plimbăm prin oraș! În ghid scria că are fler european. Dar iată că volens-nolens facem și trekking. Priveliștea e uluitoare. La picioarele noastre e o câmpie verde și pe-acolo, printre dealuri e orașul cu fler european. La orizont sunt norii. Albi. Iar de asupra norilor, altețea Sa, Himalaya! În fața noastră două capre negre pasc indiferente de peisaj. Ne recăpătăm răsuflarea și continuăm urcușul. Caprelor!

În sfârșit suntem sus. Un mic templu hindus la marginea muntelui. Câțiva tineri nepalezi sunt absorbiți de selfiuri.

—Băieți… Cum… Se cheamă… muntele… ăsta?

—…?

Nam ki… muntele ăsta?..

—Himalaya!

—Știu Himalaya… zic de ăsta… pe care am urcat.

—Aa… Nu știm.

Coborâșul e mai ușor decât urcușul. La poalele muntelui fără nume găsim că orășelul într-adevăr are fler european. E doar pentru pietoni. De-a lungul străzii, numai pensiuni și cafenele. În mijlocul pieței e un templu dedicat lui Ganesha. Niște liceene în uniforme albastre. O bătrână care-și scoate caprele la păscut. Secere și ciocane pe pereți. Trei puștani în tricouri de fotbaliști stau cățărați pe un gard. Pe fundalul lor munții. Un fluture trece în zbor. O fetiță cu degetul în nară. „Namaste!” îi zicem, iar ea pozează stresată pentru noi. Printre găini. Apoi vede că râdem și râde și ea ca un clopoțel.

…La Pokhara ajungem pe la chindii. Nimerim hotelul după indicațiile exacte ale prietenei mele, stăpână pe GPS. Vișnu e vădit ușurat. Eu – impresionat. Lăsăm rucsacurile și mergem imediat la lac. Orașul e OK. E mai comercial decât Kathmandu, adaptat la nevoile turiștilor care fac circuitul Annapurnei. Multe baruri, magazine, dar nimic care să justifice publicitatea pe care i-au făcut-o cunoștințele noastre. Pe de altă parte, lacul Phewa își merită superlativele. Un cântecel de Doors ne poftește la un ceai masala în Banana Leaf Café. Ne așezăm cu fața spre lac. Ozzy Osbourne la Nagarkot, Doors la Pokhara. E minunat.

Următorul în playlist e unul de Manu Chao. Zice că suntem bineveniți în Tijuana. Așa o fi.

Soarele apune.

Primul lucru pe care-l facem a doua zi de dimineață este să verificăm muntele. Ieșim la terasa hotelului și, poftim, Annapurna, ne privește de sus în jos ca o prințesă, în strictă conformitate cu prevederile protocolului alpin.

—Ah… Vino să o vezi repede! zic eu, de teamă ca sfioasa să nu se ascundă după vreun nor invidios.

N-am venit degeaba la Pokhara. Arendăm o barcă și mergem să admirăm crestele munților din mijlocul lacului Phewa ceea ce nu e foarte original. Senin, cerul ține cu noi. Cu vâslașul ne lămurim prin semne, e surdomut sărmanul. El cunoaște programul, noi atâta avem de făcut – să stăm cuminți în barcă. Plutim de parcă am sta locului. Și totuși distanța dintre barcă și mal crește și încet-încet ne apropiem de o insuliță. Nu e clar dacă trebuie să ne dăm jos din barcă, dar vâslașul ne face semn cu degetele că tre să ne mișcăm. „Cinci minute” facem semn spre ceas. Încuviințează din cap.

Pe insulă e un mic templu închinat zeiței Durga, pe care-am cunoscut-o în repetate rânduri în Bangladesh. În cazul de față avem de-a face cu avatarul ei, un mistreț, zis Ajima. Și, ca să vezi, la cină tocmai am servit carne de mistreț. Poate că-i semn bun. Dar locul pare să atragă mai mult turiști decât enoriași așa că revenim destul de repede la luntre.

Vâslașul dă din coate după care se oprește brusc. Se infiripă un dialog foarte bizar. El, prin semne ne arată spre munți, care-s pe direcția nord-est. Noi, tot prin semne, îi explicăm că vrem să mergem mai departe, să vedem palatul regal. El, prin semne, arată la ceas. Și noi, arătăm la ceas că mai avem o oră conform programului. El arată încă o dată spre munte și spre aparatul de fotografiat. „Aha!” pricepem în cele din urmă care-i motivul popasului. Suntem într-o zonă a lacului care prinde imaginea răsturnată în oglindă a muntelui Annapurna și a învecinatului Fishtail. Cum de n-am băgat în seamă? A oprit ca să nu facă valuri. Ce drăguț din partea lui. Priveliștea e, bineînțeles, nepaipomenită, dar nu suntem noi primii care au descoperit acest lucru. În același ritm, plutind de parcă am sta locului, facem cale întoarsă. Și palatul? Nici nu eram prea siguri că ar fi existat unul.

La unu fix ne așteaptă Vishnu în parcarea hotelului. Doi căței cu salbe din țigăncușe ies în stradă să ne zică la revedere. „Namaste” nu e os și câinii rămân oarecum dezamăgiți de plecarea noastră subită. Dar asta e, partea cea mai remarcabilă din călătoria la Pokhara este totuși drumul.

—Sau muntele?

—Ba e lacul.

Facem un singur popas după ce trecem de Manakamana. Barul e plin de localnici – toți cu nasul în televizor, absorbiți de o telenovelă bollywoodiană. Inclusiv chelnerița. Comandăm câte o cafea cu lapte. Lui Vishnu îi comandăm un ceai… Totuși e drumul. Ca la Kerouac. Nimic în urmă. Totul e înainte.

Tags: , , , , , , ,

Comments are closed.