November 27, 2015 Off

Angkor une fois

By in asia de sud-est, călătorii

A doua zi dimineața sau, mai bine zis, noaptea, căci mai e vreo oră până să se crape de zi, mergem să vedem una din celelalte șapte minuni ale lumii – templul din Angkor Wat. E întuneric beznă. Traversăm un pod, luminându-ne calea cu felinarele din telefoanele mobile. Încojurați încă de vreo sută de oameni care fac la fel. Grăbiți să prindem un loc bun pentru a întâmpina răsăritul soarelui. Ca niște francmasoni, zău așa! Ne poziționăm în fața lacului, templul se reflectă perfect în oglinda lui, atâta doar că suntem în rândul doi – primul rând e ocupat de chinezi, care-s mai matinali pe semne. Ori au venit decusară?

Soarele răsare și priveliștea e cu adevărat sublimă. Templul se profilează pe fundalul rozaliu ca o coroană regală. De fapt, imaginea trebuie să evoce un munte. Muntele Meru ca să fim exacți, sălașul zeilor din panteonul indian. Prima bucată de pământ adusă de Vișnu de pe fundul oceanului cosmic. Ca să vezi… iată de ce lacul e un atribut atât de important al templelor khmere! Fără lac imaginea nu ar fi fost completă. Templu – munte; lac – ocean cosmic.

Odată ce soarele s-a cocoțat pe creasta templului întoarcem capul și… Maică precistă! suntem înconjurați de mii de oameni! Ăștea când au apărut oare? Toată atenția noastră era fixată pe centrul sistemului solar și, când colo – suntem mai mulți decât mi-aș fi imaginat! Îi lăsăm să mai caște gura și intrăm negreșit în templu. Lumina e blândă, iar umbrele sfidează imaginația. Parcurgem teritoriul fără grabă, admirând basoreliefurile. Nivelul de sus e consacrat paradisului și e dominat de apsare. Acolo nu se întâmplă mare lucru – apsarele par să fie născute toate de aceiași mamă. La mijloc – Suryavarman II-a și suita regală. Jos – prăpăd cum și era de așteptat.

La ieșire din templu ne dăm seama că este abia ora șapte. Reușim să facem rost de un espresso, spațiul este echipat de minune pentru turiștii matinali. Dl Veasna sforăie în tuk-tuk, întins într-un hamac agățat de tavanul caleașcăi. Pe semne că-i foarte comod pentru orele de așteptare. Mai să-l rătăcim printre tuc-tucuri, dar lui nici nu-i păsa. Facem cale-ntoarsă, încă marcați de spectacolul luminii.

Seara o dedicăm asfințitului. La câțiva kilometri de Seam Reap, pe malurile lacului Tonle Sap, se află un sătuc plutitor. Se numește Chong Kneas. Sătenii trăiesc din pescuit. Altceva nu știu să facă, respectiv, dacă pește nu e, nimic nu e.  Toate casele de locuit sunt plutitoare. Niște bidoane cu aer le țin pe linia de plutire. Bărcile sunt unicul mijloc de transport. Copilandrii se joacă în apă așa cum la noi s-ar juca în nisip. Plutitoare e școală, plutitoare e stația de polție, plutitor e barul din sat. O barcă roșie pe care scrie Coca-Cola se ocupă de livrări. O dată pe an, când apa din râu scade sub nivelul acceptabil, satul își adună casele plutitoare și o ia din loc ca să-și arunce ancora în mijlocul lacului Tonle Sap. Cu tot cu școală, poliție și bar. Așa o situație.

Toate chestiile astea – răsăritul soarelui la Angkor Wat, apusul la Chong Kneas par să fie desprinse dintr-o altă realitate. Sunt atât de fascinat încât uit cu desăvârșire că-i ziua mea de naștere. Asta e de bine. Ne întoarcem la hotel. Ceea ce urmează e atât de hilar, încât e musai să fie regizat de Kusturica. Primul lucru care-mi trezește suspiciunea este faptul că pe marginea piscinei sunt prinse niște lumânări ca din biserică. „O-o”, îmi zic în sinea mea, „stai că începe!”. Și, într-adevăr începe. Bora, băiatul de la recepție, ne poruncește să intrăm în bazin. Nu e mare scofală, intrăm fără să cârtim. Brusc toate luminile se stâng. Din întuneric apare Bora și colegul său, cu un tort. În tort stă înfiptă o lumânărică. Bora și colegul său cântă „happy birthday” în timp ce eu înot în stil bras în direcția lor. Și mă îmflă râsul în timp ce dau din brațe. Fiindcă este tare bizar să-ți cânte cineva „mulți ani trăiască” în timp ce înoți, dar nici să stai pe loc nu ai cum.

În pahare cu picior, Bora ne toarnă ceva care în închipuirea sa e un vin local. Tăria are nu mai puțin de 40 de grade și arată caraghios în pahare de șampanie. Aducem din cameră un vin și-l servim și pe Bora. Mai să se înece săracul. Ceea ce pentru noi e ambră zeiască pentru cambonieni e borș acru. Facem schimb – „vinul” local revine localnicilor și vinul spaniol nouă. Toată lumea-i mulțumită.

În ziua următoare, ultima din micuța noastră escapadă, mergem cu mașina pe muntele Phnom Kulen, loc sacru pentru cambodieni. În anul 802, aici s-a proclamat așa-zisa declarație de independență. Regele-zeu Jayavarman al II-a a hotărât că nu mai e cazul să-și facă griji în privința suzeranului de pe insula Java din Indonezia actuală. Nu s=au ținut cuvântări despre for the people și by the people, dar în scurtă vreme imperiul embrionar a înghițit popoarele vecine, afirmându-și hegemonia în Asia de Sud-Est continentală. Imperiul s-a ținut în picioare până în 1431, când thailandezii au intrat în posesia mingii.

Intrăm în templu desculți și cu ofrande. Lăsăm florile de lotus la picioarele statuii culcate. Ne aducem aminte de lecția însușită în Sri Lanca: după degetele de la picoare poți să-ți dai seama dacă Buddha doarme sau e mort. Ne interesăm. Just resting, ne comunică un călugăr. Într-adevăr, ține ochii deschiși și pare foarte mulțumit de starea de nirvană. Pe spatele lui Buddha scrie în khmeră și în engleză: „Please don’t write on Buddha.”

Următorul popas îl facem la cascadă. Ce pot să zic despre ea? E mai mare decât cea de la Saharna, dar mai mică decât Niagara. Mi-a căzut tronc inimii. Nu-mi imaginam că o cascadă poate fi așa… așa… Chiar nu știu cu ce să o compar. Imaginează-ți: stai la bazele ei, pe niște pietre golașe, în jurul tău e jungla tropicală, de sus cade o tonă de apă, stropii te gâdilă pe tot corpul, un cârlig de curcubeu stă atârnat de un ram. Asta e ideea generală. Un loc potrivit pentru declarația de independență.

Ne pare rău că sejurul nostru se încheie aici. Din punct de vedere economic Cambodgia poate să se ia de mână cu Republica Moldova. În plan politic încearcă să mimeze democrația. Este guvernată de o coaliție, aceiași în ultimii douăzeci de ani. Are până și un pur și simplu rege, care a dansat balet prin capitale europene – la propriu! Cambodgienii nu sunt foarte mulțumiți. Dar zâmbesc enigmatic pentru orice eventualitate. Poate dacă bunăstarea s-ar fi măsurat în altceva decât dolari per capita, Cambodgia ar fi ieșit campioană la frumesețe? Nu „poate”. Precis.

Tags: , , , ,

Comments are closed.