April 25, 2017 Off

Adevăratul Hotel Marigold

By in călătorii, india

—Ce taci? Ești cumva supărat pe mine?

Desigur că nu eram supărat pe prietena mea. Ajuns în odaia noastră din Marigold Hotel, parcă luasem apă în gură. „Ce-a fost asta?” mă tot gândeam. Eram în continuare șocat. Deși drumul nostru de la stația de tren până la hotelul din Varanasi nu a durat mai mult de un sfert de oră, era mare minune că am reușit. Pentru început am luat un taxi „oficial” din stație la 250 rupii. „Știi unde se află hotelul?” „Da, știu.” „Ne duci până la el și te plătim când ajungem, OK?” „Dar dacă mașina nu trece?”, se interesă candidatul nostru. „Dacă nu trece, o lași și ne conduci pe jos, merge așa?” „Da.” Asta a fost înțelegerea.

Ajunși în centru, șoferul începe să se agite. Frânează la un colț de stradă și zice că mai departe nu poate înainta. „Păi și hotelul?” „E la stânga.” Harta noastră indică că e la dreapta. „Așa nu merge”, îi zicem, „vii cu noi și te plătim la hotel cum ne-am înțeles.” Nemulțumit, șoferul iese din mașină. Cere indicații. Unul zice la stânga, altul la dreapta. „Mergem la omul în uniformă și întrebăm de el”, insistăm noi. Șoferul dă enervat din mână și dispare în mulțime. Ne apropiem de polițist. În jurul nostru se formează roiul de suflori. Polițistul îi trage un băț peste picioare unuia mai insistent și roiul se dispersează. Refuzăm să luăm un ricșa că-i aceiași belea. Ne orientăm singuri, după harta din iPhone. Din urma noastră se ține scai unul, care cică-i fratele șoferului și pretinde să-i dăm 250 rupii. Fiind enervat de-a binelea, îl trimit la plimbare, iar el mă crucește pe la spate. Cred că suntem primii turiși care au scăpat basma curată.

Peste jumătate de oră bate cineva la ușă. Tânărul ochelarist – desculț, în șorturi – e Sonu, proprietarul hotelului Marigold. Sonu ne invită la terasa de pe acoperiș ca să ne ofere niște informații utile despre ce și cum e la Varanasi. Aflăm imediat că nu suntem primii oaspeți din Moldova. Cu o lună și ceva în urmă aici a stat o moldoveancă pe nume Nadejda. Serios. E trecută în registru.

Ne ridicăm pe acoperiș. În fața ochilor, de la nord spre sud șerpuiește Gangele. Dincolo de Gange nu e nimic. Undeva, în spate, trebuie să fie stația de tren, pe care sperăm să nu o mai vedem niciodată. Pe flancuri se află labirintul. Îi explicăm lui Sonu care sunt necesitățile noastre. Mai întâi de toate firul Ariadnei. Fără un om de încredere, va fi dificil să explorăm orașul vechi. Ne-ar face plăcere și o plimbare cu barca, dar iată întrebarea – la asfințit sau la răsărit? Și cu prima ocazie o mașină care să ne ducă la Khajuraho.

—Nu e mai bine cu trenul? se interesă Sonu.

O, nu. Cu trenul mai bine nu. Peste încă o jumătate de oră avem răspunsuri la toate întrebările. Ravi, prietenul lui Sonu, e ghid cu acte în regulă. El ne va însoți la o plimbare prin oraș. La șase dimineața ne va aștepta barcagiul ca să ne plimbe pe Gange la răsăritul soarelui. Lumina de dimineață e mai potrivită în Varanasi care-i amplasat la vest de Gange. Iar la zece avem mașină spre Khajuraho. Ceea ce apreciem enorm în persoana lui Sonu e claritatea. Prețurile sunt OK, batem palma.

Cu Ravi mergând în față, gesticulând și oferind explicații, șocul matinal e dat uitării. Varanasi e un labirint în care minotaurii blânzi se plimbă printre trecători. Fără să muște, fără să le pese de hrană. Vacile au aerul că ar fi pe cont propriu, că știu exact unde se află și încotro țin calea, dar au oare stăpân? E musai ca cinceva să le mulgă, mă gândesc eu, încercând să-i fac portretul unei cornute cu genele lungi. Vaca se ia din urma mea. Eu renunț.

—Ravi, tu ai auzit de tizul tău, Ravi Shankar?

—Evident, zice Ravi de parcă l-ar cunoaște în persoană. E unul dintr-ai noștri. În Varanasi sunt multe școli de muzică. Ravi Shankar, cum să nu. Unii vin să învețe să cânte la sitar de peste hotare.

—Și de Coldplay au auzit? Cică au făcut un videoclip în Varanasi anul trecut.

—Evident, zice Ravi.

Labirintul prin care hoinărim are ceva bizar. Orașul nu seamănă cu medinele arăbești, concentrice, care au în miezul lor câte o moscheie și ale căror ziduri sunt un fel de coajă de nucă. Varanasi e asemenea unor mușuroaie prinse în lanț de-a lungul Gangelui. Fiecare ieșire din mușururoi e un ghat, literalmente niște trepte care coboară dinspre templu spre Gange. Orașul are 83 de ieșiri de acest gen, cele mai importante fiind unsprezece la număr. Călăuziți de Ravi ieșim spre unul din ele, poate cel mai renumit deși, totodată, și cel mai macabru.

Manikarnika, sau Ghatul Arderii e la picioarele noastre. Ravi ne face semn să nu facem poze căci e mauvais ton. Ne așezăm pe trepte și privim fără să suflăm o vorbă. Câțiva bărbați coboară mortul, înfășurat într-un giulgiu alb, în apele Gangelui. Apoi îl ridică și-l lasă pe mal. Cineva, un dalit, se va ocupa de lemnele necesare pentru incenerarea cadavrului. Cenușa va fi risipită deasupra apelor. Daliții sunt cei de neatins, sunt în afara castelor. Doar ei au voie să atingă morții și, prin urmare, nimeni nu are voie să se atingă de un dalit. „Mi se pare injust”, zice Ravi, „ei ne petrec în ultimul drum, fiecare este în cele din urmă atins de un dalit iar noi refuzăm să-i atingem.”

Nu toate cadavrele sunt supuse ritului incinerării. De exemplu, nu copiii mici și nu sadhu – asceții. Se consideră că ei nu au nevoie să fie purificați prin ardere deoarece sunt fără păcat. La fel și femeile gravide, căci într-al lor pântece există un suflet pur. Corpurile lor sunt lăsate să plutească în Gange. Dintr-un motiv cu totul diferit, nu-s incinerați nici cei care au murit fiind mușcați de cobră. Se crede că moartea lor nu e una definitivă, respectiv, însoțiți de documentele de rigoare, aceștea sunt lăsați să plutească pe râu în speranța că-i va pescui cineva care are antidotul.

Din difuzoare se aud niște manele, ceea ce nouă ni se pare un sacrilegiu. „Moartea nu e o tragedie”, explică Ravi, „cei morți sunt acuma cu Dumnezeu. Tristețea pe care o simțim noi, cei rămași, e cea a despărțirii.” Din această cauză femeile nu-s lăsate să participe la ritualul incinerării. Ca să nu facă tragedie. „Tot ceea ce suntem e luat cu împrumut – apa care ne potolește setea, pâinea… Odată și odată vine momentul să dăm înapoi ce-am luat.” Varanasi e un loc în care te împaci cu moartea. Înțelegi că-i inevitabilă. Înțelegi că suntem cu toții frați și surori în virtutea faptului că suntem vremelnici pe acest pământ după care… după care ne dizolvăm în noaptea cosmică. Și înțelegând asta, poate învățăm să prețuim viața altfel decât o prețuiam mai înainte. Bună, dacă înțelegi să faci bine.

Cine-a zis că dacă privești prea mult în abis, abisul începe să privească în tine? Avem grijă să nu ne reținem prea mult la Manikarnika. Plus că s-a și înserat. Coborâm spre un alt ghat, Dashashwamedh, unde-i multă lumină.

Dincoace preoții și-au încheiat deja pregătirile pentru rugăciunea închinată Gangelui. Bat tobele, sună clopotele. Gangele e important. Potrivit credinței hinduiste, Brahma a trimis pe pământ un puhoi de apă ca să potopească uscatul. Shiva a evoluat consecințele și a lăsat ca apele să curgă printre pletele sale. Calea lactee și Gangele sunt același lucru. Seară de seară, vreme de secole, se face această rugăciune. Noi și încă câteva mii de suflete, unii veniți de departe pe corăbii, îi suntem martori. Preoții suflă aer în scoici. Stropesc mulțimea cu apă. Aprind lumânări, lumânările ard. Aerul, apa, focul – elementele dătătoare de viață sunt aduse ca ofrandă zeilor. Noi am primit, noi dăm înapoi. În semn că știm cui aparțin ele și cui aparținem noi.

Poate de asta am venit la Varanasi. Să înțelegem cât de mărunte sunt o mare parte din preocupările noastre zilnice. Și ce dacă am tras o sperietură de dimineață? În fond n-am pățit nimic. Pățit a fost șoferul care a rămas fără 250 de rupii. Iar Ravi e un înțelept de douăzeci și cinci de ani, care a fost un puști când și-a început cariera în turism, întâlnindu-i pe turiști în stația de tren și oferindu-se în calitate de ghid. „Cum Ravi, te-ai ținut și tu de escrocherii?”, ne mirăm noi.

—Glumiți? Eu sunt Regele Escrocilor. Dar ochii lui, de copil încă, zâmbesc.

A doua zi ieșim din hotelul Marigold înainte de cântatul cucoșilor. Coborâm spre ghat în compania lui Ravi. Credincioșii matinali deja fac abluțiuni în apele Gangelui. Urcăm într-o luntre. Barcagiul o ia de-a lungul malului spre sudul orașului. Vâslele urcă și coboară într-un ritm care peste puțină vreme devine ritmul nostru. Lumina e feerică. Razele numără treptele ghaturilor. Pe trepte un grup de copii practică yoga. Sunt vreo douăzeci la număr și toți par a fi foarte concentrați. Barcagiul întoarce luntrea spre nord. Frontoanele templelor sunt decorate cu svastika. Ne apropiem de Manikarnika, locul funest pe care l-am vizit aseară. Arată diferit la această oră matinală. De fapt, arată așa de parcă moartea nu există.

—Știi, Ravi, în occident svastika are conotații foarte negative. Ai auzit de Hitler?

—Evident, zice Ravi. Cu același ton, de parcă l-ar cunoaște pe Hitler în persoană.

—Ce crezi că s-a întâmplat cu Hitler după moarte?

—Arde în iad, desigur.

Pe la opt ne întoarcem spre hotel. Reușim să luăm micul dejun într-un un local de alături. În mod neașteptat, o parte din meniu e în ebraică, iar meniul include humus și șakșuka. Mănânc-o, Adolf!

E timpul să ne urnim din loc. Sonu are misiunea să ne conducă până la mașină și să se asigure că suntem pe mâini bune. Zice să-l sunăm dacă ceva nu e în regulă și ne dă o carte de vizită. E guraliv, ca de obicei, dar el e la curent. O vreme în urmă s-a înscris la niște cursuri ca să învețe să tacă. A tăcut vreme de o săptămână. N-a scos o vorbă. Cred că ia fost foarte greu.

Denumirea hotelului Marigold e ideea lui. Inspirat din film bineînțeles. Fără „best exotic” ca să nu plătească drepturile de autor. Dar toți vecinii l-au criticat. „Cum nu poți tu, Sonu, să dai hotelului o denumire normală? Lakshmi sau Shakti, de exemplu?” Dar deja există vreo patru Lakshmi și vreo cinci Shakti, ceea ce-i avantajează mult pe escroci. Sonu a vrut să fie diferit. Se bucură când îi zicem că am ales hotelul din cauza denumirii.

Între timp se apropie mașina care urmează să ne ducă la Khajuraho. Ne luăm rămas bun de la Sonu. Dacă nu era el, cu toate lucrurile puse la punct, șederea noastră la Varanasi ar fi fost un coșmar. Dar și așa suntem bucuroși să plecăm. Avem în față 400 kilometri de drum prin India. Ce altceva să mai vrei?

Tags: , , , ,

Comments are closed.