February 17, 2019 Off

Trecutul prezent, prezentul trecut

By in călătorii, eseuri

Era dimineață și în câteva ore urma să părăsim Berlinul. Am mers pe jos, în bătaia vântului, până la stația Friedrichstrasse, am urcat pe platformă. Am făcut câțiva pași spre extremitatea ei și, ca să vezi, de acolo se vedea limpede râul Spree, iar pe malurile lui, Reichstagul. Am chemat-o imediat pe Onorica să vadă și ea „minunea”. Dar cu siguranță că în afara Reichstagului mai erau multe „mistere” pe care n-am reușit să le dezlegăm. Ca întotdeauna, rămâne ceva pentru data viitoare.

Ceea ce n-am știut, bunăoară, a fost faptul că, în perioada când Berlinul era împărțit în două, stația din Friedrichstrasse era cunoscută în popor drept Palatul Lacrimilor. Gara de tren era la intersecția liniilor feroviare între Berlinul de vest și cel de est. Cineva pleca, cineva nu era lăsat să plece. Gara era construită în așa fel încât în spatele fiecărui trecător era câte o cameră de filmat. Orice mișcare era înregistrată, arhivată, studiată de agenții Stasi. Dinadins, designul interior al gării era conceput astfel, încât să te zăpăcească; liniile pereților nu erau paralele, iar orice tentativă de evadare te aducea negreșit în labele poliției secrete. Astăzi gara arată ca o gară oarecare – simplă, ergonomică.

În general, monumentele istorice ale Berlinului sunt gândite în așa fel, încât trecutul odios să nu fie dat uitării. La câteva sute de metri de Porțile Brandenburg, se află memorialul închinat victimelor Holocaustului. Trotuarele sunt încrestate cu niște tăblițe (stolpersteine) pe care este indicat numele, data nașterii și data morții victimelor represaliilor naziste. Din detaliile biografice este indicat unul singur – lagărul de exterminare, ultimul loc de reședință. Literalmente, nemții nu pot merge pe stradă fără a fi supuși unui examen de conștiință. Astea sunt greblele pe care am călcat o dată, prin urmare, să fie ultima.

Din păcate, trebuie să recunosc că în Republica Moldova lipsesc astfel de monumente. Iar și iar călcăm pe aceleași greble și nu învățăm niciodată. În cei 27 de ani de independență nu am avut niciun guvern care să-și trateze cu respect cetățenii. Cei de la care se fură îi votează pe tâlhari pentru niște firimituri aruncate cu neglijență de la masa boierului. Cătușele, de care ne-am izbăvit, atunci când ne-am eliberat din strânsoarea Marelui Urs, trezesc nostalgia uitucilor. Problema noastră e că nu se fură suficient, prea puțini oameni au fost deportați. Să vină cineva să ne elibereze de această libertate căci noi nu avem idee ce să facem cu ea!

S-a scurs o lună de când am plecat din Berlin. Poate ca să-mi prelungesc sejurul, fie el și virtual, în această perioadă am citit doar despre nemți.

1. Fallada

Am ales această carte dintr-o librărie Dussmann de pe Potsdamer Platz. „Singur în Berlin” era un titlu intrigant și nu mi-am dat seama că e vorba de aceeași carte pe care tata m-a îndemnat în repetate rânduri să o citesc. La noi e cunoscută sub denumirea „Fiecare moare singur”, e vorba de titlul original al romanului, care spune povestea unui cuplu din Germania nazistă. Sper că nu divulg prea mult adăugând că respectivul cuplu, pierzându-și fiul în primele luni a războiului declanșat de Hitler, își riscă viața scriind și răspândind cărți poștale cu mesaje anti-naziste.

Povestea te ține în priză, iar faptul că se bazează pe o istorie care s-a întâmplat aievea cu puțini ani înainte de apariția, în 1946, a romanului, îi conferă credibilitate. Cu toate astea, geniul lui Fallada stă dincolo de capacitatea de a prelucra artistic documentele din arhivă. Prin intermediul acestei povești, autorul dezvoltă o narațiune complexă și multi-dimensionată. Primo, rezistența oamenilor de bună credință în fața mașinăriei totalitariste a fost minimă, sporadică și neefectivă. Prea puțini erau cei, care au avut curajul să privească dincolo de slogane, prea multe acțiuni inițiate de aceștia au fost abandonate în fașă. Din cele peste 200 de cărți poștale scrise de Otto și Anna Quangel (în viața reală Otto și Elise Hampel) doar 18 nu ajung la Gestapo. Doar 18 au fost citite și înțelese. Întrebarea este dacă a meritat. Secundo, incapacitatea sistemului de a-i identifica imediat pe făptași nu a fost rezultatul unei solidarități eroice din partea celor din urmă, ci a deficiențelor inerente unui sistem construit pe minciună și frică. Piesele acestui sistem erau indivizii corupți, avizi și lași. Într-un fel, ei au fost adevărații autori ai propriului declin. Terzo, problema responsabilității colective. Povestea biblică despre distrugerea Sodomei și Gomorei e relevantă aici. Avraam i-a cerut lui Dumnezeu să scutească aceste orașe în cazul în care va găsi printre locuitorii lor 50 de oameni cinstiți. Același lucru e valabil și în cazul Germaniei naziste. Faptul că, deși puțini și slabi, nu toți au fost îngenunchiați de sistem, faptul că au fost unii care au rămas în picioare le dă nemților dreptul moral la a doua șansă. Poate că Otto și Anna Quangel nu au făcut mare lucru în sensul distrugerii lui Hitler. Dar au făcut mare lucru rămânând în picioare.

Au fost aspecte din biografia lui Hans Fallada care m-au uimit și m-au intrigat. N-am știut că în adolescență Rudolf Ditzen (Fallada e un pseudonim inspirat din personajele fraților Grimm) și-a omorât prietenul într-un duel care viza onoarea unei anonime. A fost internat într-o clinică psihiatrică. A trăit din scris. A colaborat cu o serie de ziare nemțești. S-a însurat cu o muncitoare. A devenit celebru datorită romanului „Încotro, omule?” despre încercările unui cuplu de a supraviețui în perioada crizei. Romanul a fost tradus imediat în engleză, iar peste doi ani s-a turnat un film la Hollywood. A fost morfinist. A divorțat. S-a recăsătorit. Tot cu o muncitoare.

În timpul dictaturii naziste a avut posibilitatea să emigreze, dar nu a făcut-o. Relațiile cu puterea erau complicate. A fost declarat autor indezirabil. Dar lui Goebbels i-a căzut tronc romanul „Gustav cel de Fier” și i-a cerut lui autorului continuarea. Fallada s-a făcut că-l scrie. În realitate, s-a pus pe băut, apoi a scris romanul „Bețivul”. De aici dezgustul pentru „jumătățile de măsură”. Ideea de a scrie povestea lui Otto și Elise Hampel i-a fost sugerată de ministrul culturii din Germania ocupată de sovietici. A scris-o în 24 de zile și a murit la câteva luni după terminarea romanului, înainte ca acesta să iasă de sub tipar.

2. Benjamin

Walter Benjamin e de-o altă făcătură. I-am citit eseurile din volumul „Strada cu sens unic” și recunosc că la început m-am simțit dezorientat. Abia după ce am văzut comentariul Hannei Arendt despre maniera de scris a lui Benjamin „care încearcă să încarce tot sensul într-o singură propoziție”, m-am simțit mai relaxat. Am perseverat, recitind aceiași propoziție de două-trei ori, iar când am ajuns la criticile literare, am dat de gust. Adevărul e că n-am întâlnit un cititor mai profund și mai informat al lui Kafka și Proust, iar anumite fragmente din eseurile dedicate acestor autori au fost adevărate revelații pentru mine.

Și iarăși, destinul acestui scriitor m-a făcut să mă cutremur de emoție. Din cauza orientării mistic-marxiste (ce tandem neașteptat) s-a recomandat destul de repede în calitate de persona non gratta la Berlin. Adevărul e că nu prea avea mijloace și o vreme a fost întreținut de părinți. Mediul era de intelectuali, deci nu se punea problema că ar fi fost descurajat într-ale scrisului. Unchiul său, bunăoară, a fost autorul testului IQ.

Din cauza ascensiunii la putere a naziștilor s-a refugiat la Paris. Însă, fiind evreu, nu a mai fost în siguranță nici acolo. După ocupația Parisului face cumva rost de documente false, care-i deschid ușa spre America cu condiția că reușește să treacă clandestin în Portugalia. Din păcate, după trecerea frontierei franco-spaniole, poliția lui Franco amenință să-l predea naziștilor. Walter Benjamin își pune capăt zilelor în camera din Hotel de Francia, luând o supradoză de morfină. Asta s-a întâmplat în noaptea din 26 septembrie 1940. La drept vorbind, autoritățile spaniole au fost într-atât de șocate de acest incident, încât le-a permis trecerea celorlalți refugiați din grupul din care făcuse parte Benjamin. Se poate spune că nu a murit degeaba.

3. Arendt

Eram pe punctul să încep o aventură frumoasă cu cele șapte volume ale lui Proust din „Căutarea timpului pierdut”, dar simțeam că istoria nu se încheie aici. Am hotărât să citesc mai întâi eseul Hannei Arendt despre banalitatea răului. Desigur, puteam să o iau pe scurtătură. Despre capturarea lui Adolf Eichmann și judecata acestuia în Ierusalim se tratează și în filmul „Operațiunea Finale”, apărut recent. Și mă bucur că nu am făcut-o. Căci pelicula, deși se bazează pe o „istorie reală”, țese atâtea fabricații, încât vizionarea ei înainte de lecturarea volumului scris de Arendt m-ar fi teleportat într-o dimensiune distorsionată a realității.

Realitatea este că eseul a provocat multă controversă cu prilejul publicării lui în 1962. Evreii au respins din capul locului „banalitatea” răului de parcă mutatis mutandi și suferințele a șase milioane de evrei exterminați în lagărele naziste ar deveni, în consecință, banale. Dar nu despre asta e vorba în eseu. Adolf Eichmann, nazistul care a instrumentat soluția finală (exterminarea evreilor) nu a omorât cu mâna lui pe nimeni și nu a emis nici un ordin în acest sens. Din punctul lui de vedere, ordinele veneau „de sus” adică de la Hitler, prin intermediul lui Himmler, iar pe timpuri de război ordinele nu se discută, ci se execută. Prin urmare, problema morală care stătea în fața judecății era să demonstreze vinovăția unui funcționar ascultător, care în condițiile unor legi criminale, nu făcea altceva decât să le execute cu zel.

Să nu fie cu echivoc: Eichmann era vinovat. Faptul că, personal, el nu-i ura pe evrei, nu e o scuză. Faptul că-și atribuia salvarea a câteva sute de mii de evrei, facilitându-le exilul, nu e o circumstanță atenuantă. În final s-a întâmplat ce s-a întâmplat – evreii au fost masacrați într-un act de genocid fără precedent. Iar participarea activă la acest genocid este o crimă oricum nu ai întoarce-o. Regula morală în asemenea situații spune așa: dacă ți se pune pistolul la tâmplă și ți se poruncește să omori prietenul, datoria ta e să-l omori pe cel care ți-a pus pistolul la tâmplă. Dar una e morala și alta e legea.

See the source image

Din punct de vedere juridic, judecata lui Eichmann la Ierusalim a fost un fapt fără precedent. Procesele de la Nürnberg au fost instrumentate de țările aliate care au ieșit victorioase în război. Legile după care s-au desfășurat aceste procese au fost adoptate post-factum, dar altă soluție nu se putea de imaginat: doar nu era să-i judeci pe criminalii de război după legile criminale ale Germaniei naziste? La drept vorbind, dacă o „crimă de război” este definită drept un act de agresiune împotriva civililor, tratamentul degradant al prizonierilor de război sau o acțiune de proporții ce nu poate fi justificată din raționamente pur militare, țările victorioase aveau și ele mâinile murdare de sânge. Britanicii și americanii au bombardat Dresda când Germania nu mai era o amenințare. Sovieticii cu siguranță că nu-i îmbrăcau în pijamale pe prizonierii nemți. Iar despre utilizarea bombei atomice în Hiroshima și Nagasaki nici nu mai merită să vorbim. Unicul ce se poate spune în apărarea lor e că, cel puțin, nu ele au fost cele care au început.

În mod clar, „crimele de război” era un concept învechit. Ceea ce s-a produs la Ierusalim a fost încercarea de a pune pe ordinea zile noțiunea de „crime împotriva umanității”. Dar dacă despre asta este vorba, de ce anume la Ierusalim? De ce nu un tribunal internațional? Adevărul e că faptele fără precedent necesită soluții fără precedent. Or, dacă statul Israel nu și-ar fi asumat capturarea lui Eichmann din Argentina (ilegală), nu l-ar fi judecat și nu l-ar fi condamnat la sentință cu moarte, justiția ar fi fost trimisă la plimbare până la constituirea instituțiilor lipsă. Sau poate că definitiv.

În concluzie, luciditatea, cu care Hannah Arendt a tratat subiectul respectiv, o plasează în afara oricăror suspiciuni malițioase. Tonul este reținut, fiindcă evită presupuneri incriminatorii, nu sare la concluzii înainte de vreme. Dar lecturarea acestui eseu mi-a mai adus un beneficiu colateral. Din carte am aflat (în sfârșit!) cine anume a comis crimele, contra cui, când și în ce mod. Preconcepțiile, pe care le-am însușit din manualele de istorie care tratează propagandistic subiectul războiului, mă făceau să cred că toți naziștii și aliații acestora sunt vinovați în aceiași măsură. Acum aflu că, din fericire, italienii lui Mussolini nu-i exterminau pe evrei (acest lucru putea să se întâmple numai după ocupația Italiei de Germania nazistă); danezii, deși formal erau aliați, s-au opus vehement deportărilor; iar bulgarii, sub tutela naziștilor, au sabotat cu încăpățânare deportările forțate. Poate că fericirea nu e cuvântul potrivit. În schimb, aflu cu întristare, că românii lui Antonescu au dat dovadă de atâta zel în aplicarea soluției finale, încât chiar naziștii s-au văzut nevoiți să-i înfrâneze. Într-o odaie întunecată pisicile doar par a fi negre. Însă, din păcate, cele negre sunt ale noastre.

Încă un capitol din istorie pe care, noi, în Republica Moldova, dar și în România, preferăm să-l trecem cu vederea. Nu, Antonescu nu a fost o persoană controversată. A fost un criminal de război. Îmi pare rău că n-am știut acest lucru.

Acum pot să pun punct. Am extras din această călătorie și din cărțile pe care le-am citit ulterior niște lecții utile. Pentru mine și pentru noi. Dar mai mult pentru mine. Căci noi, din păcate, nu învățăm din greșelile altora. Noi nici dintre-ale noastre nu învățăm. Așa suntem noi.


Tags: , , , , , ,

Comments are closed.