February 9, 2016 Off

6000 km

By in bangladesh, călătorii, digresiuni, moldova

Mai întâi zici „Doamne, păzește-ne de nebuni”, apoi zici „Dumnezeu cu dânșii”. La urmă zici așa: „Sfinte Sisoie, cum de-am ajuns aici?” Semnul întrebării devine semnul existenței noastre mioritice până nu se va transforma într-un punct definitiv și imperturbabil. Dar mai avem timp. E rău, dar poate fi și mai rău. Deocamdată mâncăm nedumerire la mic dejun, prânz și cină. Înainte de plecare am citit o listă impecabilă de întrebări din partea domnului Gosu în speranța că pe parcursul călătoriei spre Bangladesh voi schița o listă comprehensivă de răspunsuri. M-am înarmat cu „Originea ordinii politice” de Francis Fukuyama și de-un caz că nu ajută – cu „Ordinea și degradarea politică”, tot de el scrisă.

La bordul aeronavei otomane, cu R2-D2 alături, ipotezele erau din cele mai sumbre. De partea întunecată a Forței am trecut noi. Viitorul e în ceață, dar ceața se va destrăma și atunci va fi ce? Zi sau noapte?

La Istanbul e ger, dar nu e la fel de frig ca la Chișinău. Turkish Airlines e probabil cea mai generoasă companie din lume, căci ne face o excursie gratuită în centrul istoric. Sărim peste partea cu Moscheea Albastră în schimbul unei cafeluțe turcești la o terasă scufundată în apele adânci ale melodiilor otomane. Hüzün, ne aducem noi aminte pe neprins de veste, ăsta e dorul turcilor care noaptea privesc în trecut, iar ziua proiectează viitorul. „Deci se poate?”, gândește moldoveanul deprins cu zicala „ușurel, că nu vin turcii”.

Dar e greșit să credem că scenariul modernizării turcești s-a produs peste noapte. Istoria e ca un fluviu care se revarsă, apoi se retrage, apoi se revarsă din nou. La mijlocul secolului XIX otomanii s-au modernizat în perioada tanzimatului, sub sultanii reformiști  Mahmud II și Abdülmecid I. Au reorganizat armata, administrația publică și justiția. Apoi s-au retras. La începutul secolului XX, junii turci au separat religia de stat (prin metode nu neapărat democrate), continuând astfel proiectul de modernizare a țării. Proiectul a dat roade. Astăzi în Turcia avem o societate pluralistă, o economie potentă, o cultură originală cu premianți Nobel în domeniul literaturii și chimiei. Și noi?

Facem totalurile în așteptarea cursei spre Dhaka. Dezrădăcinați, am primit democrația de pomană. Ne-am trezit cu economie de piață și niște documente ciudate care promiteau să ne facă proprietari. Nu am înțeles despre ce era vorba la momentul potrivit. În perioada guvernării comuniste s-a conturat un vector de dezvoltare și un soi de constituționalitate, însă instituțiile publice s-au atrofiat sub presiunea verticalității puterii. Odată ce puterea s-a înșirat pe orizontală, bubele s-au spart și adevărul a ieșit la suprafață gol-goluț. Suntem un stat ratat.

Potrivit lui Fukuyama, non-ratații se bucură de următoarele însușiri: (i) capacitate de guvernare; (ii) supremația legii; și (iii) responsabilitate politică (accountability). Republica Moldova a mers ca racul la toate cele trei capitole. Eforturile de a consolida administrația publică au fost subminate de algoritmul partajării funcțiilor publice conform căruia loialitatea a desființat meritocrația. Supremația legii a fost anihilată prin subordonarea justiției unor interese care nici măcar de grup nu sunt, căci liniile de raportare converg spre același număr de telefon. Responsabilitatea politică a devenit efemeră din cauza faptului că deputații se vând și se cumpără ca oile în târg. La ce bun să-ți exerciți dreptul electoral dacă deputații investiți prin vot ajung să fie transfugi? Majoritatea electorală nu se mai obține în rezultatul competiției politice, ci se achiziționează post-factum.

Problema e că la cele trei însușiri se ajunge pe care evolutivă, fiecare având un traseu independent. Supremația legii și responsabilitatea politică limitează de bună-seamă capacitatea de guvernare care în absența lor ar tinde spre autocrație. De la Fukuyama cetire:

„Este foarte puțin probabil ca țări extrem de sărace și haotice să înființeze instituții complexe într-o perioadă limitată de timp, ținând cont de calea lungă pe care au evoluat asemenea instituții. Mai mult ca atât, instituțiile reflectă valorile culturale a societăților în care s-au stabilit și nu este clar dacă ordinea politică din Danemarca poate prinde rădăcini în contexte culturale diferite. Majoritatea oamenilor care trăiesc în țări bogate, dezvoltate stabil nu au idee cum Danemarca a ajuns să devină Danemarca, lucru care este adevărat și pentru cei mai mulți dintre danezi.”

În Dhaka, la 6000 km depărtare de Republica Moldova, e iarnă și-s 25 de grade Celsius. Un strat de colb s-a depus pe panourile publicitare, coroanele copacilor, podeaua și mobilierul din apartamentul nostru din sectorul Banani. Cu apartamentul ne lămurim noi, dar rămâne cu panourile și copacii? Ne-am aclimatizat, așteptăm musonii.

Între timp, întreabă Hamid:

—Până la urmă Moldova e mai mult ca Danemarca sau ca Bangladesh? I thinks Bangladesh.

Greu de combătut acest punct de vedere. Când călătorești spre casă dinspre est, ai impresia că Republica Moldova e Europa. Străzile sunt (relativ) curate, regulile de circulație (relativ) se respectă, oamenii sunt (relativ) mai educați. Când părăsești țara ai un nod în gât și convingerea clară că în Republica Moldova lucrurile merg mai prost decât în Bangladesh. O civilizație a gheretelor și a nedumeririlor politice. Facturi exorbitante la servicii comunale și vid de oportunități. Vrei să vezi paharul pe jumătate plin și nu poți.

O singură dată am avut un sentiment călduț. La kilometrul zero al capitale un grup de tineri s-au prins într-o horă convențională legată de chiuitura: „unu-doi, unu-doi – plaha la gunoi”. Fiindcă ultima frontieră a responsabilității politice nu sunt alegerile, ci capacitatea poporului de a da cu mătura peste lichele. O pensionară, în fața oficiului central al poștei, îi privea cu admirație. „Bravo, băieți”, a zis bătrâna și parcă m-a pătruns un fior. Așa, de la zero.

Tags: , , , , , , ,

Comments are closed.