November 26, 2011 Off

Măștile din termopan

By in articole publicate, revista punkt

Punktat în 38-39. 

Termopanul este o chestie excelentă care ține de eficiența energetică a clădirilor. În spatele termopanelor e călduț, liniște și, dacă ai făcut rost și de o plasă contra țânțarilor, e pace. E o chestie strict utilitară, doar că, fascinați de magnitudinea descoperirii, moldovenii caută să o vâre în sfera esteticului.

Ai auzit și tu, probabil, frânturi din discuția anecdotică care se producea într-un moment strict providențial între doi moldoveni aflați la munci în Veneția:

–          Măi, măi, măi, ce frumusețe!

–          Numai că tencuială e cam învechită.

–          Eh, aici un evroremont n-ar strica…

În analele istoriei, cei doi moldoveni sunt trecuți anonimi, deși vizajul Piciorului de Plai s-a decis atunci și acolo. Din termopan poți face orice. Chioșcuri, tarabe, îmbrăcăminte pentru case și, bineînțeles și geamuri. Mai revenim la partea estetică.

Între timp, moldovenii întorși acasă sunt, rând pe rând, încercați de o senzație de vomă, atunci când ieșiți din gura Aeroportului Internațional Chișinău, intră jenați prin Porțile Orașului. Orașul e gri, orașul e murdar, orașul e împânzit de reclame kitchoase care, parcă luându-te peste picior, îți urează: „Bine ai sosit”. Scutește-mă! Londra, Parisul, Roma și Viena se șterg din memorie ca un vis juvenil și în acest moment se produce trezirea la cruda realitate. Zâmbetele sunt greblate de pe buze. Reîntorși în plaiul natal, moldovenii îmbracă grăbiți măștile de termopan, căci viața-i cruntă și e musai să ne protejăm.

Protestez vehement. Moldova are un farmec care nouă ne scapă. Se poate că străinii sunt mai bine poziționați ca să-l surprindă. Stăteam la taifas cu amicul meu londonez Kelvin. El – extaziat de Moscova cu domurile aurii ale bisericelor ortodoxe sub formă de cepușoară. Eu – indiferent. Eu – sedus de verticalitatea catedralelor gotice. El – indiferent. Ceea ce face parte din logica cotidianului se convertește în rutină. Plictisitor. Banal. Monocrom.

Am trăit acest sentiment vreme ce mă aflam mai bine de un an la Madrid. Șirul de „wow”-uri a secat în trei luni. După ce am bătătorit în lung și în lat traseele turistice eram capabil să traversez Plaza Mayor fără să ridic capul. Am început să apreciez comoditatea transportului public și liniștea parcurilor. Am rămas fidel agendei culturale. Dar asta e altă poveste.

Deci, ceea ce avem se explică în mare măsură prin obișnuință. N-are cum să ne impresioneze. Clienții farmecului moldovenesc nu suntem noi, localnicii, ci străinii care vin aici ca să-l surpindă. Dacă să întocmesc un clasament al lucrurilor de acasă care fac să-mi salte inima de bucurie, acesta ar arăta în felul următor:

  1. Florarii care joacă belotă în fața unui supermarket;
  2. Piața de cărți de anticariat unde un cuplu de sexagenari își pun unul altuia șah și mat;
  3. Străzile dosite și monoetajate din spatele arterelor centrale.

Numitorul comun al acestor lucruri care mă înduioșează este autenticul. Aceste locuri sunt însuflețite de personaje anonime care compun fața Chișinăului. Sunt surpinzători de blajini. Au parte de spiritul umorului. Fac față situației – asta e! Or, întrebarea estetică este: cum să facem ca această față să nu dispară sub presiunea termopanului?

Între timp edificiile capitalei se îmbracă în sticlă tonată. Evident, nu și fără termopan. Însă pentru ca arhitectura modernă să impresioneze e nevoie de investiții masive în arhitectură și urbanistică. Nu avem forța financiară a unui oarecare Dubai sau Singpore ca ținem pasul modei, chiar dacă astfel de investiții ar avea un randament economic foarte bun. Nu suntem gata pentru Burj al Arab și nici nu vom fi în viitorul apropiat. Asta e. Și cu asta ce facem? Deocamdată batem apa în piuă. Dar avem mare nevoie de niște soluții urbanistice care să nu știrbească din farmecul Piciorului de Plai. E posibil fără bani? E posibil. Dacă scoatem măștile de termopan.

Tags:

Comments are closed.