March 28, 2013 Off

Haz de necaz

By in articole publicate, revista punkt

Articol punktat. Punkt.

Umorul la moldoveni a avut o evoluţie bizară, marcată de hohote de râs isteric, bucurie amară şi zâmbete triste. Primii moldoveni (sau ultimii daci?) se fereau din calea marilor migraţii săpând bârloguri şi făcându-şi ascunziş în ele pe vremea raidurilor barbarilor. Chestia asta li se părea a naibii de amuzantă: ăştea umblă bezmetici pe sus, iar noi stăm aicea jos şi nu ne vede nimeni – chicoteau daco-moldovenii, fericiţi să aibă la îndemână o soluţie atât de inovaţională. „Haz de necaz”, a fost numit acest fenomen istoric, atestat şi la alte popoare din Balcani, dar specific mai ales pentru Tărâmul Mioritic. Aşa afirmă Victor Pelevin în romanul său „Ceapaev şi vidul”. Letopiseţul Ţării Moldovei nu contestă aceste afirmaţii.

Îmi aduc aminte un citat dintr-un balcanic, Milorad Pavic: „Omul nostru la nevoie e ca peştele în apă”. E adevărat. Dacă pentru alte popoare umorul este pilula motivaţională care te face să priveşti lucrurile în faţă cu o doză sănătoşică de „hai, nu mai spune”, la moldoveni scutul psihologic este asigurat de practica jelitului. La sindrofiile masculine: „Da la tine, Ioane, ce se mai aude?” „Greu, băi, Grişa, greu…” „Ap’ aşă-i la tăţ’”, oftează Grişa. Şi babele, pardon, doamnele, pe la şezători – trec în revistă cine-a murit, cine s-a îmbolnăvit, cine s-a prăpădit în viaţă. Jelitul este cleiul societăţii moldoveneşti.

Umorul la moldoveni are un element de perversiune: naţiunile obişnuiesc să spună bancuri despre ţările vecine. Francezul zice: într-o barcă se aflau un francez, un neamţ şi un belgian. Noi spunem bancuri despre moldoveni: în barca noastră se aflau un american, un rus şi un moldovean. Căci, ca să vezi, noi simţ al umorului avem, noi umor nu prea avem.

Când moldovenii vor să râdă, aduc umor de contrabandă.

Din Europa în containere: comedii franţuzeşti, bazaconii englezeşti, şotii italiene… Pierre Richard, Monty Python, Benny Hill, Bean, Fantozzi, Roberto Benigni – asta era pe vremuri. Mai proaspăt din America cu avionul: sitcomuri hollywoodiene şmechere, condimentate cu glumiţe de doi bani ajutate de râsete din regie (cu excepţia serialului „Seinfield”, care încă e actual pentru amatori!).

Numai că ostalgia noastră moldovenească tânjeşte după altceva. Simţul aborigen al umorului s-a cultivat la bucătăria sovietică, când bancurile se spuneau în şoaptă, deşi de râs se râdea în voce tare. Casetele cu înregistrări din Hazanov şi Jvaneţchi circulau pe piaţa neagră în competiţie directă cu g(l)umele de mestecat şi blugii de import. Se râdea copios pentru a mia oară la „Aventurile lui Şurik” şi „Prizoniera din Caucaz”. Replica moldovenească la acest capitol a fost Gheorghe Urschi, care, apropo, tot se cota bine la piaţă. Pe acele vremuri umorul era supapa cenzurii care te mai lăsa să tragi câte o duşcă zdravănă de oxigen, căci pentru ca să critici obiectul şi subiectul la direct nu exista permisiune. Acuma, na, permisiune să critici ai cât poţi ţine-n palmă, dar umorul? Tot un fel de jelit iese.

Umorul autohton se află într-o mare criză identitară: Planeta Moldova, Igor Cobîleanschi sau Sergiu Voloc? Râde bine cine râde la urmă. Eu sper să râdă tustrei. Fără necaz.

Tags: , , , , ,

Comments are closed.