Răscolind fără țintă am dat de un comentariu prin care lumea care pricepe în materie de jazz mi l-a recomandat pe Vijay Iyer. Cică-i ultimul cuvânt în muzica jazz. Atunci am ascultat fără să mă agațe. L-am mai ascultat o dată și m-a agățat. Nu știu dacă-i ultimul cuvânt, dar e foarte bun. Poftim un segment. Pentru sentiment.

S-ar zice că indienii sunt binecuvântați să facă jazz. Cultura improvizației li se trage de la canonul indian: raga. Compoziții standarde care permit suficient variații la cheremul interpretului. Ravi Shankar și Lakshminarayana Subramaniam au excelat într-a face fuziunea dintre raga și jazz. Accidental raga și ragtime par să aibă aceiași rădăcină. Mai crezi în accidente?

SRKN

Vladimir Sorokin e un maniac. I-am citit povestirile din „Заплыв” și le-am găsit tare faine. Mai ales când realizezi că au fost scrise în anii 80. Suprarealiste de felul lor, grotești și nițel macabre, zmulgeau masca de pe fața prefăcută a regimului sovietic. Sub mască era nașpa, dar e bine să cunoști dușmanul la față, mi-am zis. Și m-am apucat de „Обелиск”…

…Uf ce grețos. Scenariul tipic sorokovian e următorul: o uvertură tipică pentru realismul socialist, înduioșătoare pe alocuri, după care se produce un click și macazul se schimbă. Replici violente, acte sadice, lipsite de sens. Undeva am citit că fișca totalitarismului este violența irațională. Căci în un act violent care se încadrează într-o oarecare logică reprezintă o pedeapsă și modelează comportamentul întru evitarea ei. Violența irațională nu are alt sens decât a sugera că cel care o aplică este atotputernic. Poate face și așa, căci totul e la cheremul lui. Subminează și îngenunchează. Teroarea absolută cere ofrande. Chestia asta-i interesantă, dar după prea multe repetiții ceea ce inițial era șocant, în cele din urmă ajunge pur și simplu dezgustător.

Simon Carmiggelt

…L-am descoperit la târgul buchiniștilor. L-am răsfoit și l-am găsit tare amuzant. Simon Carmiggelt – un autor olandez care zilnic scria câte o povestioară pentru ziarul local. Cu mici întreruperi pe durata vacanței. L-am cumpărat cu cinci lei. Mă fascinează. Umor cu tentă filozofică care-mi amintește de Čapek al nostru. Umor cu tâlc.

Chiar stăteam și mă întrebam dacă nu cumva există niște rădăcini comune între Simon Carmiggelt, Karel Čapek, Jaroslav Hašek (acum precis că nu e vorba de Švejk), Branislav Nušić, Sholem Aleichem, Ilf și Petrov și restul bandei. O arie de răspândire foarte vastă, dar care, dacă stai să te gândești bine, coincide cu geografia evreilor așkenazi. Așkenazii ăștea aveau tradiția povestirilor hasidice – un fel de zen evreiesc. În baza lor făceau teatru și, în general, pe la tipografii erau ca la ei acasă. Cine știe… poate-poate… A auzit cineva de așa o teorie?

În tot cazul, Simon Carmiggelt după Sorokin este exact pilula de râs de care am avut nevoie.

Apropo

O fi din cauza copertei lui Carmiggelt, dar am chef de jazz olandez. Pe vremuri ascultam ca pus în priză formația Focus. Olandeză. Se zice că-i progressive rock. Eu zic că-i aproape jazz.

Поверить в Египет, Snob #02 (29) март 2011 / 10:07 / 16.03.11

Socot în minte: Belarus, Moldova, Iran, Tunisia, Yemen, Egipt, Libia… Nu am văzut toate epizoadele. Dar am impresia că am văzut tot serialul.

Uite, citesc acest reportaj din Snob despre Revoluția Facebook din Egipt. Twitter, Facebook – egiptenilor nu le place să se numească așa. Twitterul e doar o unealtă în vogă. Merg și SMS-urile la o adică. E drept că nu așa rapid. Ei zic că e revoluția tinerilor. Care cer libertate. Care s-au săturat de dictator. Care vor ca țara lor să fie altfel.

Libertate carevasăzică? Serialul ăsta nu e tare creativ. La ei Mubarak, la noi Voronin. La ei Tahrir, la noi PMAN.

La noi au fost vandalizate batimentele, la ei au făcut praf băcăniile. La noi a fost aprilie. La ei a fost februarie.

Ei: plini de speranțe, griji, incertitudini. Va ține? Vor veni fundamentaliștii? Să rămână în Egipt? Să-și vadă de treabă? Ce urmează?

Cunoscute senzații, nu-i așa?

Le spunem noi ce urmează. Vor pune o piatră memorială în Piața Tahrir. Vor cânta imnul. Nu se vor lămuri cu vandalii. Nici cu torționarii. Vor eșua să aleagă președinte. Vor anunța reforme. Apoi vor anunța noi reforme. Vor merge la compromisuri ca să nu vină islamiștii la putere. Apoi se vor consolida de nevoie ca să nu re-vină Mubarak la putere. Unii o să spună că pe vremea lui Mubarak a fost mai bine. Alții se vor încăpățâna să creadă în viitor.

Cu inșallah vor avea presă mai liberă. Nu totalmente liberă, căci chiar dacă se eliberează de o cenzură, vine alta în loc – cea a audiențelor. Dar tot e spre bine. Nu vor avea un viitor garantat, dar vor avea o șansă să participe la edificarea lui. Și asta nu e puțin.

Sorry pentru spoiler la egipteni. Revoluțiile sunt contagioase. Variante sunt puține. Cu cât mai arongantă dictatura, cu atât mai violent răbufnește. Cu cât mai cruntă e răfuiala, cu atât mai aprigă rezistența. Revoluțiile întotdeauna câștigă. Dacă nu câștigă nu se califică pentru denumirea de revoluții. Sunt trecute în arhivă sub denumirea de mitinguri de protest alimentate de forțe malefice din exterior. Sau de grupări decadente din interior. Ce anume câștigă revoluțiile nu e negru pe alb, dar o schimbare se produce. Deseori de formă, rareori de conținut.

Mă gândeam la șirul ăsta de revoluții. Globalizare bre! Deși la sfârșitul anilor ’80, revoluțiile care au răsturnat comunismul tot lanț se țineau. Și la începutul secolului XX tot a fost o serie. Iar în 1848 toată Europa dănțuia polca revoluțiilor.

Însă și rețelele de socializare au un rol de jucat în această mizanscenă. Ceva va să se schimbe în mod cardinal. Contul de pe facebook va fi bultetinul de identitate. În loc de alegeri vom da like la președinți. Îi vom laikui pe alții imediat ce ăștea vechi vor fi eliminați din top news. Ei se vor bate pentru like-urile noastre. Vor vrea să facă bine? Sau vor vrea să câștige like-uri? Pentru acest viitor încă nu a apărut un George Orwell. Ceva-ceva se conturează la Sorokin, dar nici el nu l-a descifrat pe de-a-ntregul. Așteptăm epizodul cu Federația Rusă. Așteptăm epizodul cu China.

Mai vedem. Până una alta, like la libertate.

Chiar așa, o carte subțirică și ieftină ca și preț (9 lei), a cărei autor este poporul suveran (adică eu și cu tine) se zbate sub pana redactorilor din AIE. Ea zice, operație plastică, așa zice, de acord, na, nimeni nu e fără cusur. Iar redactorii dincoace, stai puțin că te facem ca nouă. Ea dincolo, nu mă siliți, am nevoie de timp să reflectez. Cât are de reflectat, ne-o spune chiar ea în art. 143: șase luni, atâta timp vrea mireasa. Dar deh, toate schimbătoare-s și trecătoare-s pre lumea asta.

Noroc că l-am cumpărat pe Venicika Erofeev, la care articolele se măsoară în grame… Mai bine așa. Alternez între el și Elif Șafak, neștiind pe care din cei doi să-l termin mai întâi ca să merg limpede la Bruxelles. Căci urmează să merg la Bruxelles, știi doar.

Între timp, discuție cu Igor Dodon la club, blogoveală cu mențiune, începutul francofoniei. Am trecut azi să-mi iau agenda festivalului de film francez care e pe punctul să demareze. Am trecut pe la librarii stradali de pe Columna și mi-am luat un Karel Čapek de 25 de lei în rusă, scos la editura „Cartea Moldovenească” în 1974. M-a atras coperta. Pe urmă am aflat că-l are și mama-soacră. Deh, fiecare cu biblioteca lui.

Mi-am luat o „Feteasca” de la Carlevana. Pe urmă am aflat că am câștigat una la Blogovăț de la Mileștii Mici. De colecție. Ediția 1990. Am s-o citesc cu vreo ocazie.

Dar eu de filme am vrut să scriu… Pe cât de armonioasă era selecția pe care am savurat-o în weekendul trecut, pe atât de disonantă e cea curentă. 1. „4”; 2. „Despre Fedot, arcașul” și 3. „Hrustaliov, mașina mea!”. Într-un mod ciudat, place și disonanța…

4

Într-un bar după miezul nopții înâmplarea îi aduce pe un businessman, un muzicant și o prostituată. Primul își comandă bere, celălat (Șnur) – votcă, iar distinsa doamnă – lichior de curaçao. Încep să-și depene povești, care din care mai năstrunșnice. Businessmanul pretinde a fi un lucrător în administrația președintelui. Este responsabil de livrarea apei din izvoarele Volgăi. Aparent, președintele nu prea consumă alcool, numai vin de Bordeaux în cantități rezonabile și șampanie, tot franțuzească la recepții oficiale. Nevastă-sa însă cică trage la măsea. Prostituata pretinde a fi model. Face publicitate la niște aparate japoneze care, dacă le pui în priză, de îndată te simți fericit și relaxat. Ea nu credea, dar a încercat și funcționează. Cică a vândut peste mie. Businessmanul s-a interesat. Șnur zice că-i chimist și lucrează în domeniul clonării. De ce numai animale? Clonează oameni și deja de multă vreme. Primele experimente s-au făcut imediat după cel de-al doilea război mondial. Dublii ieșeau prost, la fel și tripleții, dar iată cuartetele se dovediseră cele mai rezistente. Zice că există sate întregi de astfel de cuartete.

Cei trei o iau care și-ncotro, iar Șnur merge la o discotecă. Acolo poartă un dialog foarte mișto cu un bătrânel care se plângea de faptul că nu știe cine e. Podeaua e podea, și broasca țestoasă e țestoasă, în schimb când se uită în oglindă, nici nu mai știe ce să creadă. Muzicantul nostru zice că el e Vasea și că, oricât nu s-ar uita în oglindă, fie dimineața, fie seara, tot Vasea e. La care vine replica bătrânului: niciodată nu știi când ești om, iar când ești cârpă. Și nu știi cum, pe neprins de veste, devii carne de tun. Și într-adevăr… dar să las loc pentru suspans.

În acest moment, filmul lui Ilya Khrjanovsky pe scenariul tipic al lui Vladimir Sorokin mă amuză nespus și nu înțeleg de ce lumea îl consideră dezgustător și nu-l recomandă fără rezerve. Aflu imediat, căci poveștile se dovedesc a fi mai mult decât simple povești.

Sar peste anumite detalii, deși te oblig să recunoști că chestia cu clonarea e o metaforă splendidă. Sau nu ăsta era experimentul fundamental al statului totalitarist? Să ne îmbrace în uniforme, să ne depersonalizeze, să devenim clone cu toții…

…Cuartetele lui Khrjanovsky/Sorokin au propriul său folclor. Au făcut un cult din confecționarea păpușilor (și ele, la rândul lor, creații ale marelui păpușar). Numai că nu le iese fața. Căci ele vor ca chipurile păpușilor să fie diferite, nu ca ale lor. Tragic.

Recomand categoric acest film cu rezerve pentru cei fără de înger.

Despre Fedot, arcașul

Un film cu desene animate de Lyudmila Steblyanko după povestea în versuri a lui Leonid Filatov. Despre popor și putere. Mai ales despre poporul și puterea din Rusia. Animația este excelentă, caracterele sunt recognoscibile, iar versurile lui Filatov – foarte spirituale. Fascinantă și ideea de a plasa acțiunea, cu tot cu țar, general și cu prințesă, în Moscova contemporană. Sugestiv la adresa lui Putin. Splendid și ambasadorul canibal care o face pe King-Kong pe turlele Kremlinului.

În cele din urmă, ideea e destul de populistă – poporului îi crapă în final răbdarea. Bun pentru Putin și pentru copii. Versurile dacă le vrei, le scoți de aici (versiune bilingvă rusă și engleză). Ți-aș cita o mostră, dar toate-s la fel de suculente, alege tu mai bine…

Hrustaliov, mașina mea!

Trosc. Pliosc. Hârșt. Poc. Zdup. „Hrustaliov, mașina mea” se aude mai mult decât se vede. Și din ceea ce se aude, nu este clar mai nimic căci zgomotele se suprapun vocii naratorului, iar naratorul e un moșneag care cândva a fost copil, a cărui tată cândva a fost general și medic și nu-și prea aduce aminte nimeni cum au stat lucrurile pe-adevăratelea. „Nu din cauza că au murit cu toții, pur și simplu au uitat…” precizează naratorul.

În ceea ce se vede, predomină imaginile zăpezii (exil, Siberie, urme șterse…) și a focului (infern, păcat, inchiziție…).

E complicat. Au dreptate criticii care au zis că „Hrustaliov, mașina mea!” este o replică lui „Ulise” de James Joyce. Același torent al gândirii, același eclectism stilistic. Numai că transpus pe limbaj cinematografic. Au dreptate și acei care l-au botezat pe Alexei Gherman, Fellini al stalinismului. (De fapt eu l-am botezat așa, dar pe semne că am dreptate, căci au spus și alții aproximativ același lucru).

- Dar de ce-i atât de complicat? stăruie nevastă-mea.

E complicat pentru că vocea aparține băiatului, care acum e moșneag și nu-și amintește bine ce și cum, dar crede că e important să o facă. Nu știm cât, din ceea ce își amintește el, e mit și cât ține de realitate. În plus s-ar putea ca băiatul să fie o victimă a complexului lui Oedip (sau, mai corect ar fi să spun, complexul lui Pavlik Morozov), care posibil și l-a turnat pe taică-su și apoi a edificat o legendă în care să-l deseneze viu și scăpat de chinuri? Vremurile erau complicate și ele. Cât se știa atuncea? Că-i adevăr, că-i minciună…

- Ei bine, și Fellini e complicat, dar cel puțin scenele lui sunt plăcute văzului, nu se lasă soția.

Mda… scenele filmate de Gherman sunt încărcate cu un comism de care nu prea ai chef să râzi. Sau râzi, dar te simți prost după aceea. Scena violului e absolut dezgustătoare. Dar din nou mă văd obligat să-l justific pe Gherman. Scene dezgustătoare pentru o epocă dezgustătoare. Mi se pare că ține de fairplay.

Și totuși, chiar dacă am intuit lucruri, care se pare că au fost camuflate cu grijă, senzația din final n-a fost una eliberatoare. Și vinul băut mi s-a părut a fi mai amar decât a fost în realitate. Să mai zică și alții, căci eu unul nu ți-l recomand decât dacă ești cuprins de o criză existențială profundă și ai chef să te adâncești în ea mai departe. Chiar dacă e vorba de un scenariu scris de Iosif Brodski.

Et maintenant nous parlons Français…

Însă romanul m-a pus la încurcătură. Îmi place / nu-mi place? În el nu prea transcede bunătate, sau curaj, sau pasiune – lucruri care, în mod obișnuit, te fac să te atașezi de eroii cărții. Nimic din astea! În locul lor doar ceea ce rusul numește bît, iar noi, românii de pretutindeni – cotidian sau rutină. Viața reală. Sură.

Numai că în „Kremilinul de zahăr” acest bît se întâmplă în 2028, adică exact peste 20 de ani de la scrierea cărții. Aici e interesul. Sorokin portretizează o Rusie a viitorului caracterizată printr-un fel de fundamentalism ortodox ridicat la nivel de doctrină de stat. Doctrina legitimează puterea Opricininei – un arhetip atemporal a ceea ce în diferite secvențe s-a mai numit și NKVD, KGB sau FSB. Rușii se droghează. Gulagurile sunt repuse la locurile lor. Rușii lucrează la Marele Zid Rusesc. Tot ceea ce e dincolo de zid e ostil. Chinezii i-au locul americanilor, iar chineza – locul englezei. Cenzura este restabilită. Turnătorii sunt eroi pozitivi. Cozile după produse defițit completează peisajul urban. Tortura este „legalizată”: călăii biciuesc deținuții politici, soții biciuesc nevestele… Nimeni nu se mai sfiește de vărguță, apare chiar și o metafizică a acesteia.

Ai prins ideea. Metafore care nu neapărat sunt metafore. Privind înapoi spre mijlocul secolului trecut, întrezărim foarte multe analogii. Numai tehnologia e cea a viitorului și e predominant chinezeazcă.

Nimic reconfortant. Dar discomfortul este măduva distopiei. Nici „O mie nouă sute optzeci și patru” nu a produs plăcere, dar într-un anumit sens, citirea lui Orwell este necesară. Pentru a gândi libertatea trebuie să-ți fie foarte clar cum e să fii deposedat de ea într-un mod total. Or, aici Sorokin inovează în plan literar, căci în societatea prefigurată de el, masele („negru de oameni” la Canetti) nu par să fie ahtiate după libertate. Concluzia lui e dezolantă: Rusia va fi întotdeauna totalitară, fiindcă Rusia a fost întotdeauna totalitară.

M-au și luat fiorii. Dacă țelul lui Sorokin a fost să bată clopotele, apoi tre de recunoscut că acest lucru i-a reușit. S-a auzit bine!

Turcul ienicer și opricinina rusească

P.S. De ce Kremlinul e de zahăr? După mine ăsta e cleiul care sudează societatea de la mic la mare, de la opricinik la disident politic. Toți îl consumă, toți îl îndrăgesc. E despre dulceața puterii. Așa mi s-a părut mine. Tu ce crezi?

Recunosc, nu auzisem anterior o iotă despre scriitorul cu numele hieroglific Astvatsaturov şi nici de Radzinsky Oleg. M-au ademenit copertele. În primul rând, fii de acord, referinţele culturale la Henry Miller şi Liusea înscrise pe coperta cărţii cu inconfundabile fonturi gardofile (de regulă utilizate pentru a zgâria un „X”, un ”Y” și un caracter chirilic cu căciuliță), m-au stârnit suficient de tare ca să culeg cartea de pe raft. Cules. Răsfoit.

În primul paragraf din „Îmbrăcați în pielea goală” se vorbește despre starurile de care ne amorezăm în adolescență. Ce chestie! Unul care era îndrăgosti în Monica Vitti a terminat prin a scrie o teză despre Cehov; cel îndrăgostit în Marylin Monroe a ajuns directorul unei rețele de comerț, iar cel pasionat după o actriță porno americană a făcut carieră de bandit într-un mic orășel de provincie. M-am gândit cu nostalgie la Snejnaia Koroleva și la Milady de Winter (fiind atras irecuperabil de femme fatale) și am pus cartea pe tejghea. Oricum la acea vârstă mă îndrăgosteam cu aceeași regularitate cu care citeam romane. Eram un tip împrăștiat. Am ajuns să fac zen pe post de hobby.

Scoicile kaori se fac responsabile de cealaltă achiziție. „Surinam”. Te anunț când termin cartea.

Nu regret deloc acest impuls. Am citit romanul-eseu al lui Astvatsaturov într-o săptămână încărcată cu multe alte evenimente. Lecturile serale erau un deliciu. Contemporanul nostru știe el ce știe. Stilul denotă o filiație clară Cehov – Zoscenko – Ilf & Petrov cu scântei post-moderniste à la… nici nu mai știu… à la Astvatsaturov? Ironic dar rafinat, Astvatsaturov face o xerocopie excelentă a zonei UReSeSiste din ultimii 30 de ani. Ca și în cazul unei imagini trase la copiator, se pierde nițel din culoare, în schimb esențialul se conturează mai clar. Cucerit de atâta sinceritate, exclam convertit: „Da, măi, așa a fost!”

Turcul pistolar și Astvatsaturov

Lecturarea lui Astvatsaturov marchează o curioasă emancipare…

Doar știi că sunt pedant în privința lecturilor și am un registru al cărților citite în ultimii 22 de ani? Păi iată, nefiind foarte dificil să fac o statistică, am socotit că în ultima decadă am citit doar trei volume scrise de scriitori ruși: „Notițele vânătorului” de Turghenev, „Cevengur” de Platonov și acum acest Astvatsaturov. Tabuizarea „rușilor” s-a produs ca urmare a faptului că, anterior, citisem en gros din autori ruși. În total 60 de volume, inclusiv capii –Dostoevski, Tolstoi; dar și fantaștii – Bulîciov, Efremov, Beliaev, frații Strugațki.

Am schimbat un univers, pe care am ajuns să-l detest, pe unul mai mare și mai strălucitor. M-am cosmopolizat. Am citit foarte mulți japonezi – 68 și argentinieni – 55. Ceva am câștigat, dar ceva am și pierdut. Acum îmi dau seama cât de multe au trecut pe alături…

Se prefigurează Anul Marilor Recuperări. Am în plan să-l citesc pe Șalamov și pe Dovlatov. Zamiatin. Nabokov. Pe Sorokin în citesc chiar acum („Kremlinul de zahăr”) și poate că am să ajung și pe la Sanaev. Am chef să-l recitesc pe Krjijanovski.

Etc.