Game over

L-am citit în engleză как и было сказанно. Concluzia de suprafaţă: Nabokov merită şi Premiul Nobel în domeniul medicinei pentru cel mai eficient somnifer. Deşi, la drept vorbin, romanul abundă de perluţe la nivel de expresii şi omul mertită supra-efortul de a fi citit. Cum ar fi:

This is how matters stood with the walls: their number was unalterably four.

Numai contemplarea îndelungată a pereţilor poate da naştere unei asemenea observaţii. Sau:

All my best words are deserters and do not answer the trumpet call…

Ceva de genul ăsta zicea şi Haruki-sensei (if the words were whisky…). Sau încă:

Off to do chop-chop.

Asta din urmă e invitaţia propriu-zisă. Da-da, la eşafod.

Concluzia în profunzime. Nabokov s-a băgat în pielea unui întemniţat, cu sentinţă capitală. Toată povestea asta încâlcită este scrisă din perspectiva lui. Realitatea distorsionată de frica anihilării. Băşcălia temnicierilor. Impertinenţa rudelor. Farmecul suav al călăului. Să începi sau să nu începi o carte dacă ştii că lectura poate fi întreruptă în orice moment? Să începi sau să nu începi să scrii un roman dacă ştii că pentru a-l termina pot să-ţi lipsească trei minute?

Ironic e faptul că noi cu toţii suntem în pielea lui Cincinnatus. Zăvorâţi în cuşca convenţiilor sociale. Condamnaţi la moarte fără un termen anunţat în prealabil. So what? Tot drumul ăsta spre eşafod e un fel de antrenament pentru aţi învinge frica. Pentru a spune fără ca vocea să se spargă: “by myself” călăului şi a trece cu deminitate la nivelul următor.

Dar invitaţie??? Cine naibii invită la o decapitare? Acolo eşti dus în frânghii, nu invitat, bre! Doar dacă nu cumva noi suntem publicul, invitat să asiste la spectacolului destinului. Mda… noi suntem. Şi mulţimea şi condamnaţii solitari.

Şi gata.

Dacă te ții de citit și după treizeci, lucrurile se complică exponențial. Toată lumea vorbește despre Nabokov. Critici, cititori, scriitori. Ajungi să te convingi că Nabokov e o piesă de puzzle fără de care nu poți pricepe mare lucru din literatura contemorană. E un mauvais ton, dar cu o oarecare doză de dexteritate poți să reușești să-l ignori pe Nabokov în ciuda tuturor.

Ei na! Lovitura de grație am primit-o de unde mă așteptam mai puțin. Amicul meu snoboidal a publicat scrisorile lui Vladimir Nabokov adresate soției sale, Vera. Am găsit în ele o tandrețe sublimă. Texte joviale electrizate de prospețimea cotidianului. N-am rezistat. Am cântărit multă vreme în ce limbă să-l citesc. M-a provocat demonul nabokovian, iaca!

Am zis să-l citesc în original. Dacă-i în engleză, în engleză să fie; dacă-i în rusă – rusă.

Dar am încălcit cronologia. M-am apucat de Invitation to a Beheading confundându-l cu Приглашение на казнь. Am crezut că engleza mea a fost avariată rău. Ciudățel Cincinnatus al nostru. Îi plângi de milă, dar vrei să-l pricepi totuși. Ca să mă conving că n-am dreptate l-am abordat în rusă. Aceeași poveste. Încearcă și tu:

Cincinnatus e întemnițat. Are sentință de moarte. Dar nu i se spune când. Omul insistă. I se invocă diverse motive birocratice. Apoi se întâmplă un lucru bizar. Se spune că parolă de trecere în acea seară a fost tăcerea și în tăcere Cincinnatus părăsește temnița. Iată grădina. Iată casa. Iată propriul său birou. Un păianjen stă înmărmurit pe un perete galben. „Stingeți lumina!” țipă Cincinnatus și vizorul se stinge.

Asta i se întâmplă lui Cincinnatus la pag. 8. La pag. 22 înțeleg de ce. N-a părăsit temnița (cum ar fi fost posibil?). E în camera lui de deținut (cu peretele galben și cu păianjenul adiacent), își imaginează grădina, casa, biroul. Cere să i se stingă lumina căci doar așa își poate stimula imaginarul care îl re-pune în libertate.

Sărmanul Cincinnatus. Sărmanul cititor. Vigilență! După ditamai cuvinte încurcișate, lectura merge mai ușor. Cred că am găsit cheița. Acum țineți-mă – să nu-l citești pe Nabokov devine un mission impossible. Sunt ademenit de alte orizonturi, Henry Miller mă așteaptă cu Sexus, Nexus, Plexus, dar va trebui să mai zăbovească pe raft că nu-l poți lăsa pe sărmanul Cincinnatus la izbeliște. Sper că n-a făcut nimic rău.

Cincin.

Fiul scriitorului, Dmitri Nabokov făcea parte din tabăra nr.2. Și se întâmpla să-i fie moștenitor. Prin urmare, a dăruit lumii încă o strălucire de-a tatălui, publicându-i scrisorile (o strălucire care, în mod obișnuit, era destinată unei singure persoane – mamei). Iar Snob.ru le-a publicat în premieră. Ce să zic? Îs savuroase. Este tot ce am citit de Nabokov la ora actuală. Scrisorile din tinerețe îs Culmea Tandreței. Cele ulterioare înrămează în tandre adresări și încheieri un business as usual. Ce-a făcut, cu cine s-a văzut, ce-a citit și ce-a mâncat sunt evenimente epocale despre care autorul îi povestește soției cu lux de amănunte.

Cu lux… Păcat că tandrețea este omisă din miezul mesajului…

Așa sau altfel, Nabokov m-a intrigat la culme. O dilemă: să-l citesc în rusă sau engleză? Că și una și alta e limba originalului. O altă dilemă: să-l i-au de la Penguin sau Random House?

Volodea era un fluturatic. Adora fluturii. Ambii editori au luat act de această pasiune:

Penguin

Random House

P.S. Crestos Lovitsa Sirin = crestoslovița de la Sirin. Adică crosswords de la Vladimir Nabokov.

Recunosc, nu auzisem anterior o iotă despre scriitorul cu numele hieroglific Astvatsaturov şi nici de Radzinsky Oleg. M-au ademenit copertele. În primul rând, fii de acord, referinţele culturale la Henry Miller şi Liusea înscrise pe coperta cărţii cu inconfundabile fonturi gardofile (de regulă utilizate pentru a zgâria un „X”, un ”Y” și un caracter chirilic cu căciuliță), m-au stârnit suficient de tare ca să culeg cartea de pe raft. Cules. Răsfoit.

În primul paragraf din „Îmbrăcați în pielea goală” se vorbește despre starurile de care ne amorezăm în adolescență. Ce chestie! Unul care era îndrăgosti în Monica Vitti a terminat prin a scrie o teză despre Cehov; cel îndrăgostit în Marylin Monroe a ajuns directorul unei rețele de comerț, iar cel pasionat după o actriță porno americană a făcut carieră de bandit într-un mic orășel de provincie. M-am gândit cu nostalgie la Snejnaia Koroleva și la Milady de Winter (fiind atras irecuperabil de femme fatale) și am pus cartea pe tejghea. Oricum la acea vârstă mă îndrăgosteam cu aceeași regularitate cu care citeam romane. Eram un tip împrăștiat. Am ajuns să fac zen pe post de hobby.

Scoicile kaori se fac responsabile de cealaltă achiziție. „Surinam”. Te anunț când termin cartea.

Nu regret deloc acest impuls. Am citit romanul-eseu al lui Astvatsaturov într-o săptămână încărcată cu multe alte evenimente. Lecturile serale erau un deliciu. Contemporanul nostru știe el ce știe. Stilul denotă o filiație clară Cehov – Zoscenko – Ilf & Petrov cu scântei post-moderniste à la… nici nu mai știu… à la Astvatsaturov? Ironic dar rafinat, Astvatsaturov face o xerocopie excelentă a zonei UReSeSiste din ultimii 30 de ani. Ca și în cazul unei imagini trase la copiator, se pierde nițel din culoare, în schimb esențialul se conturează mai clar. Cucerit de atâta sinceritate, exclam convertit: „Da, măi, așa a fost!”

Turcul pistolar și Astvatsaturov

Lecturarea lui Astvatsaturov marchează o curioasă emancipare…

Doar știi că sunt pedant în privința lecturilor și am un registru al cărților citite în ultimii 22 de ani? Păi iată, nefiind foarte dificil să fac o statistică, am socotit că în ultima decadă am citit doar trei volume scrise de scriitori ruși: „Notițele vânătorului” de Turghenev, „Cevengur” de Platonov și acum acest Astvatsaturov. Tabuizarea „rușilor” s-a produs ca urmare a faptului că, anterior, citisem en gros din autori ruși. În total 60 de volume, inclusiv capii –Dostoevski, Tolstoi; dar și fantaștii – Bulîciov, Efremov, Beliaev, frații Strugațki.

Am schimbat un univers, pe care am ajuns să-l detest, pe unul mai mare și mai strălucitor. M-am cosmopolizat. Am citit foarte mulți japonezi – 68 și argentinieni – 55. Ceva am câștigat, dar ceva am și pierdut. Acum îmi dau seama cât de multe au trecut pe alături…

Se prefigurează Anul Marilor Recuperări. Am în plan să-l citesc pe Șalamov și pe Dovlatov. Zamiatin. Nabokov. Pe Sorokin în citesc chiar acum („Kremlinul de zahăr”) și poate că am să ajung și pe la Sanaev. Am chef să-l recitesc pe Krjijanovski.

Etc.

Nabokov e încrucișarea celor două literaturi. E cazul să mă ocup și de el. Până una alta citesc „Moby-Dick” și mă extaziez după o poezie de Joseph Brodsky. Am citit-o de câteva ori în ultimele 24 de ore…

Iată un fragment. În rusă.

Я сижу в своем саду, горит светильник.
Ни подруги, ни прислуги, ни знакомых.
Вместо слабых мира этого и сильных -
лишь согласное гуденье насекомых.

Nu m-aș încumeta s-o traduc. Textul integral e de-aici.

În drum dinspre Joseph Brodsky spre Brodski Iosif , aflu via Vasile Ernu despre existența unui motan și jumătate. „Un motan și jumate” e titlul unui filmuleț de Andrei Khrzhanovsky. E bestial!

Dar, destule cuvinte, filmul vorbește de la sine…

1.

2.

3.

Apropo, îmi spune cineva dacă există vreo legătură între Andrei Khrzhanovsky și Sigizmund Krzhizhanovsky? Pe Sigizmund tre să-l citești. E foarte bun. E făcut din același aluat ca și Ilf & Petrov. Doar cu o decadă mai devreme.