Adam şi Eva au fost primii clienţi în Paradis. Vară non-stop, vacanţă ultra-all-inclusive, condiţii de agrement prima-lux, grădină botanică şi menajerie. Și prețul, dacă stai să te gândești, era unul simbolic – nu te atinge de Arborele Cunoașterii. Atât. Chilipir, nu altceva! Însă Adam și Eva au călcat pe bec și au fost alungați din vacanță. „De acum încolo, le-a zis Dumnezeu, veți fi robii corporațiilor și nu veți merge în vacanță decât o dată pe an!”

Adam și Eva și-au făcut valizele și au plecat. Din acel moment, an de an încercăm să ne luăm revanșa timp de o săptămână. Anul împrejur tolerăm viața din oficii, lipsa sau existența aerului condiționat, condiționați la rândul nostru de activități a căror valoare adăugată este cel puțin îndoielnică. Ascultăm răbdător indicațiile mai marilor peste noi și ne gândim în sinea noastră: „Las’ că-i bine. Au mai rămas încă patru săptămâni până la clipa siderală când ne vom pune în valiză slipii, ochelarii de soare și o cărțulie și vom face cale-ntoarsă. Înapoi în Paradis.”

Agențiile de voiaj exploatează la maximum acest mit. Paradisul e un produs de pe rafturile societății de consum. Paradisul comercial este ambalat comme il faut: o copie fidelă originalului. Palmieri, nisip și asfințit de soare. Albituri curate, mese și cocteiluri gratuite. Ha! Gratuite în sensul că-s achitate cu câteva săptămâni în urmă astfel încât să nu-ți mai pese pe durata celor șapte zile când îți permiți să te alinți cu ideea că iacătă-mă-s Adam. Sau iacătă-mă-s Eva.

Până la începutul anilor 90 moldovenii aveau ieșire la Zatoca și Carolina-Bugaz. Odată cu independența am căpătat ieșire la Marea cea mare. Am descoperit Antalya cu toți nurii săi otomani. Niște ogrăzi îngrijite dincolo de care nu se întâmplă nimic care să ne tulbure liniștea paradisiacă. Nici pe perimetrul ogrăzii nu se întâmplă nimic. Ne băgăm în mare. E sărată. Ieșim din mare și ne băgăm în piscină. Nu e sărată. Ne bronzăm sârguincios. Cântărim de două ori dacă merită sau nu să luăm excursia la Pamukkale. E departe, e scumpă, e obositoare. Cine a venit la odihnă să se obosească? Renunțăm la idee. Ne dedicăm rutinei paradisiace. Il dolce far niente nu ne aduce bucuria mult-râvnită, iar acasă arborăm atitudine defensivă: prea cald; prea mult praf; prea mulți turci. Cărțulia a rămas neterminată. Poate la anul…

Dezolant? Și nici măcar ieftin nu e.

Uită de Paradis. Încearcă să vizitezi locuri noi. Ferește-te de ogrăzi și caută să servești cina în localuri noi. Comandă ceea ce n-ai gustat niciodată. Ia-o pe hudițe umbrite și intră în vorbă cu localnicii. Urmărește-i cu atenție și nu trece pragul fast-food-urilor. Nu lua excursii – ia-ți o hartă. Ia-ți un bilet la tren. Ia-ți o carte în călătorie. Trezește-te devreme. Pune-ți rucsacul în spate. La drum.

Vacanța nu e Paradisul redobândit. Vacanța e spiritul aventurii. E șansa să vezi lumea dintr-un unghi de vedere diferit. Ține-te de ea.

Eu am plecat. Ciao!

Întins pe şezlong sau de-a dreptul pe nisip, răcorit de apa sărată şi lins de razele nebune, care te-au acompaniat până sub umbrelă, bagi mâna în geanta mare care conţine tot felul de chiţibuşlâcuri şi dibuieşti obiectul dreptunghiular format din copertă, pagini şi semn de carte. Ce e sub copertă, asta-i întrebarea!

Căci e musai să fie o lectură uşoară, dar de preferat nu şi una trivială. La acest punct sunt solicitat de amici să le aduc câte o carte pentru vacanţă. Şi eu le aduc. Ghidat de propriile mele experienţe savuroase din trecut şi, natural, de starea de spirit a amicilor. Reperele geografice ajută. Un “Tuareg” pentru vacanţă în Tunisia; niscaiva “Iubita mea, Sputnik” dacă vine vorba de insulele greceşti (dacă e loc în valize pentru “Magicianul” lui Fowles cu atât mai bine); un “Talentatul Domn Ripley” pentru Italia; nişte Milorad Pavić pentru litoralul adriatic şi “Palatul păduchilor” pentru Turcia. Dacă geografia este irelevantă sau titlurile respective sunt deja consumate, iată un top all’improviso al celor mai palpitante lecturi de vacanţă:

1. „Clubul Dumas” de Arturo Pérez-Reverte. L-am citit de mai multe ori. Odată pe drum şi de două ori pe nerăsuflate. Personajul central, Lucas Corso, e o găselniţă. Un gen de Sam Spade amestecat cu Arthur Rimbaud. Nu te lăsa amăgit de faptul că ai vizionat The Ninth Gate (1999), linia legată de cei trei muşchetari este omisă cu desăvârşire din film şi tre să admit că e cea mai tare. Parol! Deşi bine, de imaginea lui Johnny Depp în rolul principal nu te poţi debarasă. Asta e, na. În plus romanul te plimbă prin Madrid, Toledo, Sintra şi Paris. Corso nu se desparte de o sticluţa sa de Bolls. Poţi să încerci, dacă vrei, deşi personal prefer să merg pe Tanqueray sau pe Bombay Sapphire.  Mai e nevoie de argumente în plus?
2. „Dans Dans Dans” de Haruki Murakami presupune că deja ai dat gata “În căutarea oii fantastice”. Dacă cumva nu, n-ai încotro, tre să o parcurgi mai întâi, căci sunt legate în ordinea indicată. E vorba despre căutarea “eului” rătăcit şi de fantasmele trecutului. Scheletele din dulap, ce să caute ele într-o vacanţă pe litoral? Ei, barem, o să se preteze bine-merci atunci când acţiunea romanului o să te strămute în Hawaii. Umbreluţe, coctailuri şi toată tevătura. Lucruri pe care o să le ai la îndemână, sper. Eram în Antalya și citeam altă carte. Dar am devorat-o rapid și furam și din cartea nevestei, „Dans Dans Dans” adică, pe care chiar dacă o citisem mai înainte, eram gata să o reiau de la bun început. E foarte tare, frate. Ce mai avem pentru locul 3?
3. „Ring 1 – Cercul” de Koji Suzuki, dacă ai chef de un thriller pe cinste. În altă parte decât la litoral nici n-ai cum să-l savurezi. Eu am avut neatenția să-l citesc acasă, înainte de somn și la lumina lămpii. Greșeală fatală, căci așa nici la viceu nu îndrăzneam să mă deplasez. Adică, deh, în cele din urmă, da, însă numai după ce aprindeam toate luminile în apartament. La mare am citit Ring 2. Tot OK. Cel mai bun e Ring 3, care încă nu a fost tradus românește, dar de undeva tot trebuie să începi. E și filmul cu aceeași denumire, desigur, cum se și practică, dar una e filmul și alceva e romanul.
4. „Secretul culorii pure” de Federico Andahazi e o istorie plină de mistere cu pictori din epoca renașterii. Andahazi te învârte pe deget. E ca și cum ai privi „Cina cea de taină” proaspăt ieșită de sub pensula lui Leonardo. Cufundarea în atmosfera epocii e totală. Culorile – aprinse. Caracterele – în carne și oase. Miresmele – compleșitoare. Parcurgi calea din Florența în Brugge conștient că alea două erau Londra și New Yorkul de pe timpuri. Unicul cusur al romanului… se termină prea repede. Poate mai iei ceva de Andahazi just in case. „Mironosițele” sau „Anatomistul” de pildă.
5. „Azazel” de Boris Akunin. Cel mai „de vacanță” mi se pare a fi ultimul roman din seria despre Erast Fandorin, „Carul de diamant”. Pe ăsta nu-l avem în română încă și, chiar de l-am avea, n-am cum să te îndemn să citești primele 10 volume din serie, astfel încât să ai toată povestea pusă la punct. Oricum, „Azazel” e o lectură delicioasă de felul său. Am avut șansa să aflu de Akunin, când identitatea autorului era învăluită de mister, iar felul suculent în care opera cu limbajul trimitea cu gândul la autorii imperiali. În traducere n-ai cum observa acest lucru, așa că, dacă poți, ia-l în rusă.
6. „Dicționarul khazar” de Milorad Pavić e fenomenală în special pentru cei care rămân să se învârte pe-aici prin Balcani, Marea Egee, etc. Un creştin, un musulman şi un evreu. Biblia, Coranul şi Torah. Trei destine încrucişate. Trei culturi pe teritoriul unui popor dizolvat de secole de istorie.
7. „Parfumul” de Patrick Süskind. Ehei, după “parfumul” respectiv să vezi cum ţi se acutizează mirosul. O istorie de groază şi quasi-detectivă. E ok şi filmul, dar şi lectura încinge de nu te poţi opri.
8. „Seducătoarea din Florența” de Salman Rushdie. O poveste cu dictatori şi amoruri. Occidentul în ospeţie la moguli, prinţese indiene în ospeţie la florentini. Merge ca desert, e savuroasă ca o baclava servită cu o cafea indiană. Cardamon, cuişoare, ştii tu…
9. „Periplul lui Baldassare” de Amin Maalouf. Un sfârşit al lumii amânat. O carte misterioasă şi o iubire imposibilă. Palestina, Istanbul, Genoa, Marea Egee. Duhul aventurii şi a călătoriilor.
10. „Umbra vântului” de Carlos Ruiz Zafon e o cutiuţă cu secrete din vechea Barcelonă. Dincoace dragostea-i inocentă, dar mari probleme cu misteriosul autor al unei cărţi rămase într-un singur exemplar. Un fel the Le Fantôme de l’Opéra în versiune catalană. În tot cazul, fantomele franchismului bântuie cu prisosinţă.

După cum vezi, nu-ţi vând poveste cu nouă neveste. Autori consacraţi, nu de duzină. Toate – chestii captivante, care hrănesc cu prisosință imaginația, fără însă a da mare bătăie de cap spiritului (cu excepția lui Murakami și Pavić, care se consumă bine în ambele sensuri). Căci cine vrea să-și necăjească spiritul pe durata vacanței?

Înțeleg și, totodată, nu ezit să încalc această regulă. Ca să nu mergem prea departe, iată chiar anul trecut l-am „cărat” pe Andrei Platonov într-o vacanță all-inclusive. Anterior am mers cu „Testamentele trădate” a lui Milan Kundera la Zatoka. Intenționez să-l iau pe Louis-Ferdinand Céline la Nisa. Așa că nu e ca şi cele zece porunci. Lasă-te și tu dus de val (dar vezi de nu te depărta prea tare de țărm ).

Îmi spui cum a fost, bine?

Aşadar, proiectul comunismului se dovedeşte a fi unul utopic. Şi asta nu din cauza că Tătuca cel Rău (Stalin) îi ia locul lui Tătuca cel Bun (Lenin, pentru unii), ci pe motivul că acest lucru ţine de domeniul fantasticului, e imposibil, un oximoron. Încoace pare să bată Platonov în pofida propriei speranţe de a găsi ecuaţia care face viaţa omului mai blândă. Orice muncă, cât de simplă, naşte un oarecare atașament faţă de produsul final; efortul se cere a fi apreciat şi, de ce nu, remunerat. Îmi aduc aminte de fragmentul despre comsomolistul care îşi plângea amarul de a fi trimis la o muncă simplă. „În timp ce unii dorm cu femei din cele mai grăsuţe, alţii trebuie să doarmă singuri pe pat de cărămidă” ofta comsomolistul necăjit. Dorinţa de echitate? Cum să nu - apartenenţa de partid nu exclude nici nevoile trupeşti, nici dorinţa de a face carieră şi de a poseda lucruri.

Eroii romanului, fiecare de felul său, caută un „loc gol”, un loc unde să se poată porni de la zero. Prin urmare, locul se face gol prin anihilarea violentă a „duşmanilor de clasă”. Se crede naiv că, odată dispăruţi „asupritorii”, comunismul se va întâmpla de la sine, fără un altfel de efort. Dar el nu se întâmplă. În locul vechilor „burjui” vine noua oligarhie revoluţionară. Din punct de vedere economic, NEP (noua politică economică) îi repune în rang pe foştii culaci. Deştepţii (oamenii cu litere) îi i-au la carandaş pe cei proști. „Atunci să-i dăm fiecărui prost câte-o armă” sugerează la un anumit moment Kopenkin. Dar adevărul e simplu: comunismul nu se întâmplă în practică, căci problema ţine de sistemul funcţional al oamenilor şi nu de actorii sistemului – pe „loc gol” răsar cât ai zice „lenin” noi proprietari, noi exploatatori…

Mă gândesc la aceste lucruri pe durata sejurului în Alanya într-un hotel all-inclusive. Din punct de vedere al valorii adăugate nu aduc nici un folos – trândăvesc, merg la plajă, mă scald în mare şi în bazin, mănânc, dorm. Dacă să faci abstracţie de preţul foii de odihnă, este exact ca în comunism – iei după necesitate, nu plăteşti… Munceşti când ai chef, dar imaginaţi-vă că într-o societate reală cineva ar avea chef, să zicem, să trateze dinţii altora sau să fie paznic de noapte. Aşa din proprie dorinţă? Categoric, există munci care, în lipsa interesului economic, ar rămânea nesolicitate, căci toată lumea ar avea chef să fie pictori şi cântăreţi (după posibilitate).

În fine… Stau la terasa hotelului şi încerc să înţeleg ce e cu Turcia.

Poate că un orăşel de vacanță nu este cel mai adecvat loc pentru a înţelege o ţară, dar aceasta (ca şi lectura lui Platonov) ţine de perspectivă: anume aici, pe litoral simt spiritul Bazarului mai bine decât, poate, la Istambul. Ca să vezi, în atmosferă pluteşte un amalgam de melodii: de la hotelul din stânga se face auzită o trupă de mariachis mexicani; ceva mai în dreapta tânjeşte un duduk armenesc; de la distanţă răzbat sunetele sacadate ale unei muzici disco. Etcetera. După mine aceasta se potriveşte de minune cu felul în care personalul hotelului vorbeşte curent germana, rusa, engleza, poloneza şi turca – pe toate concomitent şi nu neapărat inteligibil. Ei bine… poate că turca da, inteligibil. Un alt exemplu – inscripţiile. În patru limbi şi în fiecare cu greşeli gramaticale. „We hawe kids play area”. „Moroznenoie” (cu pretenţia de a fi în rusă). Deja nu mă mai miră de ce genţile făcute în Turcia pot fi şi Guci și Pumma. Ce contează o literă în plus sau în minus, geanta nu tot aia e?

Sunt impresionat căci cred că da, într-un fel geanta tot aia e. Adică execută toate funcţiile de geantă şi o literă în plus sau în minus nu joacă nici un rol. Pe „loc gol” în Turcia s-a născut o naţiune de antreprenori care au prins ideea: să produci genţi de calitate sub marcă proprie care se vor vinde la un preţ de 3 ori mai jos decât Gucci este un business inferior producţiei de genţi de duzină sub marcă „împrumutată”. Pileală? Da, desigur. Dar, după, mine Gucci tot pileală e, numai că mai mare: cică procuri nu o geantă, ci un statut social. Iar peste un sezon mai iei una (căci statutul trebuie în permamenţă confirmat). Vrăji!

Categoric capitalismul turcesc îmi este mai simpatic decât comunismul sovietic. Dovadă? Comparaţi barăcile din lemn din Zatoka (încă mai există!) cu litoralul turcesc!

Totuşi, spiritul Bazarului sau spiritul Euroviziunii? De la terasa hotelului din faţă se aude piesa câştigătoare a concursului în interpretarea unei turcoaice. Cântă teribil de fals. Ce contează o notă în plus sau în minus, cântecul nu tot ăla e?

Aici contează. Dacă era versiunea lui Alexander Rybak cred că reuşeam să adorm, dar de la atâtea note în plus şi tot atâtea în minus nu m-am ales decât cu o insomnie crâncenă.

Acum e linişte. Noapte bună!