Promotorii lui Pavel Turcu au o problemă.

Lor nu le place Eurovizionul. Nu le place faptul că toată lumea se dă în vânt după acest concurs, nereușind să vadă adevărul care este: pentru a asculta o piesă sau două mai decente, ești forțat să ascuți câteva ore de piese chicioase. Temperatura medie pe spital e normală. Ăsta este motto-ul Euroviziunii, căci secolele de transpirație nu au reușit să producă nimic altceva, decât o mediocrație euro-pop, parfumată cu elemente de folk și striptease.

Dezgustul pentru această mediocrație este o chestie pan-europeană, nefiind specifică anume moldovenilor. Lumea bună din Madrid, Londra, Berlin și Amsterdam tratează evenimentul cu o indiferență amuzată – stegulețele și televotingul ca expresie a amicițiilor și frustrărilor naționale sunt elementul cheie al Euroviziunii, nu prestația scenică a artiștilor. Faptul că tratăm participarea la Euroviziune cu aplombul specific competițiilor sportive (un fel de Jocuri Olimpice a muzicanților) nu denotă decât provincialism.

Reacția spontană de protest față de situația descrisă mai sus este „contaminarea” Euroviziunii cu elemente eterogene cum ar fi hard-rock finlandez, glitter-rock suedez, punk-rock turcesc și lituanian, etc. Mare mirare – aceste elemente de kontră au priză la public – lumea votează așa ceva ca să nu voteze folk și striptease. Aceasta, în mare parte a fost logica promovării lui Turcu – lipind o mediocritate de o mediocrație iese ceva interesant și, eventual, reprezintă o strategie de câștig.

Criticii lui Pavel Turcu au o problemă.

Ei iau lucrurile prea în serios. Privesc participarea lui Pavlik ca pe o palmă pe obrazul culturii naționale și atentat la integrarea europeană a Republicii Moldova. Le este rușine să scoată gunoiul din casă. Cred că dacă Oslo (și Bruxelles la o adică) ne va vedea în acest emplois de „tractorist prostuț”, totul se va duce de râpă și nu ne va mai vrea nimeni în club.

Adevărata problemă este, desigur, că la comitetele sectoriale RM-UE (de exemplu) ne manifestăm realmente în calitate de „tractoriști prostuți”, lucru pentru care Pavel Turcu nu poartă nicio vină. Nu vorbim limbi europene, nu știm ce dorim să obținem, ne simțim somați să coordonăm fiecare fleac cu șefu, vorbim aiurea în tramvai și mergem la shopping cu prima ocazie. De ce participarea lui Pavel Turcu devine o problemă pe agenda Ministerului Culturii e o enigmă care se poate rezolva ușor pe cale intuitivă: Pavlik este oglinda societății moldovenești; imaginea reflectată în ea nu ne convine nicidecum și atunci procedăm mojicește – spargem oglinda. În loc să mergem să ne pieptănăm, îl „pieptănăm” pe Pavlik.

(Aduc scuzele de rigoare pentru stimabilii tractoriști – nu e nicio regulă ca dânșii să fie prostuți. Așa vine vorba moldovenilor țâfnoși, însă chiar bunelul meu (odihnească-se în pace!) a avut tractor încă în perioada interbelică și numai prostuț nu era.)

Pavel Turcu are o problemă.

Problema lui Pavel Turcu este că el se crede compozitor. Feelingul îmi șoptește la ureche că șansele lui ar fi fost mai mari, dacă nu ar fi pretins să fie ceea ce nu este. Adică compozitor. Gospodar din talpă, Pavlik ar fi putut să spargă gheața mergând pe chestia de autentic. Un natural cum spun americanii. Chestia asta este în mare căutare, căci autenticul se citește imediat și atunci exigențele genului muzical se aplică mai lejer în cazul unui fenomen spontan. Aș risca să menționez în contextul acestei discuții fenomenul primitivismului francez – măsurând lungimea nasului și a buzelor, Henri Rousseau a adus în pictură autenticul, frumos în felul său de a nu pretinde nimic.

Dar se vede că lui Pavlik nu i-a ajuns stofă de autentic. Și e păcat, căci chiar am vrut să-i dau votul.

Dar, io zic că nu-i nici o nenorocire. Muzica adevărată nu se caută la Eurovizion. Noroc că mai sunt concertele: am fost la Indie Rock Fest (și acum ascult The Amsterdams), am fost la Chopin, am bilet la Richard Galliano. Etcetera.

N-am nici o problemă.