Dar ziceam de Zaza: îmi trăiesc în continuare iarna pe stil caucazian. Am privit trei filme vechi de Otar Iosseliani. Toate trei – excelente. Giorgobistve /Frunze căzătoare (1966), Iko shashvi mgalobeli /A fost odată un graur cântăreț (1970) și Pastorali (1975). Neobișnuit de lirice, în pofida entropiei culturale resimțite cu acuitate de regizorul georgian.

Joia: Sukhishvili!

Te întrebi, posibil, cum de tac chitic și nu zic nimic despre concertul de dans georgian pe care l-am așteptat atâta? Chiar așa: a fost frumos dincolo de orice comentarii. Privindu-l mi-am dorit spontan să reînvie un URSS mic, în format intim, compus din doar două re(s)publici – Moldova și Georgia. Am avut aceiași senzație la concertele formației Shin, mai ales în timpul jam session-ului Cabernet/Chardonnay când jazzul moldovenesc practicat de cei de la Trigon și cel georgian au format un cupaj de neuitat.

Georgienii, copiii munților, dansează fenomenal. Sukhishvili ne-a „plimbat” prin toate regiunile Georgiei – de la războinicul Ajameti, până la rafinatul Kartuli. Palalelismele culturale au fost inevitabile. Dacă moldovenii câștigă oarecum prin „desen”, georginenii stau exceplțional de bine la capitolul „pasiune”. E și meritul lui Sukhishvili care, cu siguranță, a „lucrat” cu materialul folcloric, plămădind un dans care are intrigă, reflecțiune și introspecție.

Categoric, dansurile georgiene denotă rădăcini diferite de cele moldovenești. Ale noastre sunt cu precădere dansuri de petrecere, chefuri. Georginenii le au și pe astea, dar au și elementul bătăios care, se pare, își are originea în inițierea militară a tinerilor războinici. Ai aici cuțite, ai săbii, ai călăreți, ai arcași, ai spadasini care-și croiesc drumul în noapte către tabăra dușmanului. Portul georgienilor e boieresc, în timp ce al nostru, de ce să negăm – țărănesc. Boierii noștri, moldoveni, stăteau de își umpleau burțile la chefuri și își muiau bărbile în vin în timp ce frumoasele țărăncuțe îi desfătau dansându-le. Dar poate că dansurile naționale, așa cum le cunoaștem noi (prea puțin!) sunt produsul unei selecții artificiale în care călușarii au cedat teren sârbelor și horelor.

Fii atent, nu-mi pun scopul aici să dau în dansul nostru – mă pricep prea puțin, deși Sukhishvili mi-a stârnit suficient curiozitatea ca să merg și la un concert de dans moldovenesc. Am făcut aceste observații sumare pe care mi-ar fi fost imposibil să le evit și atât. În tot cazul, georgienii m-au pus pe jar. Mulțumesc, ghenarțvali.

Și gaumarjus!

P.S. Ne rămâne să auzim și polifonia georgiană. De exemplu, în interpretarea celor de la „Orera” cu inegalabilul Vakhtang „Buba” Kikabidze la percuție:

Recunosc, nu auzisem anterior o iotă despre scriitorul cu numele hieroglific Astvatsaturov şi nici de Radzinsky Oleg. M-au ademenit copertele. În primul rând, fii de acord, referinţele culturale la Henry Miller şi Liusea înscrise pe coperta cărţii cu inconfundabile fonturi gardofile (de regulă utilizate pentru a zgâria un „X”, un ”Y” și un caracter chirilic cu căciuliță), m-au stârnit suficient de tare ca să culeg cartea de pe raft. Cules. Răsfoit.

În primul paragraf din „Îmbrăcați în pielea goală” se vorbește despre starurile de care ne amorezăm în adolescență. Ce chestie! Unul care era îndrăgosti în Monica Vitti a terminat prin a scrie o teză despre Cehov; cel îndrăgostit în Marylin Monroe a ajuns directorul unei rețele de comerț, iar cel pasionat după o actriță porno americană a făcut carieră de bandit într-un mic orășel de provincie. M-am gândit cu nostalgie la Snejnaia Koroleva și la Milady de Winter (fiind atras irecuperabil de femme fatale) și am pus cartea pe tejghea. Oricum la acea vârstă mă îndrăgosteam cu aceeași regularitate cu care citeam romane. Eram un tip împrăștiat. Am ajuns să fac zen pe post de hobby.

Scoicile kaori se fac responsabile de cealaltă achiziție. „Surinam”. Te anunț când termin cartea.

Nu regret deloc acest impuls. Am citit romanul-eseu al lui Astvatsaturov într-o săptămână încărcată cu multe alte evenimente. Lecturile serale erau un deliciu. Contemporanul nostru știe el ce știe. Stilul denotă o filiație clară Cehov – Zoscenko – Ilf & Petrov cu scântei post-moderniste à la… nici nu mai știu… à la Astvatsaturov? Ironic dar rafinat, Astvatsaturov face o xerocopie excelentă a zonei UReSeSiste din ultimii 30 de ani. Ca și în cazul unei imagini trase la copiator, se pierde nițel din culoare, în schimb esențialul se conturează mai clar. Cucerit de atâta sinceritate, exclam convertit: „Da, măi, așa a fost!”

Turcul pistolar și Astvatsaturov

Lecturarea lui Astvatsaturov marchează o curioasă emancipare…

Doar știi că sunt pedant în privința lecturilor și am un registru al cărților citite în ultimii 22 de ani? Păi iată, nefiind foarte dificil să fac o statistică, am socotit că în ultima decadă am citit doar trei volume scrise de scriitori ruși: „Notițele vânătorului” de Turghenev, „Cevengur” de Platonov și acum acest Astvatsaturov. Tabuizarea „rușilor” s-a produs ca urmare a faptului că, anterior, citisem en gros din autori ruși. În total 60 de volume, inclusiv capii –Dostoevski, Tolstoi; dar și fantaștii – Bulîciov, Efremov, Beliaev, frații Strugațki.

Am schimbat un univers, pe care am ajuns să-l detest, pe unul mai mare și mai strălucitor. M-am cosmopolizat. Am citit foarte mulți japonezi – 68 și argentinieni – 55. Ceva am câștigat, dar ceva am și pierdut. Acum îmi dau seama cât de multe au trecut pe alături…

Se prefigurează Anul Marilor Recuperări. Am în plan să-l citesc pe Șalamov și pe Dovlatov. Zamiatin. Nabokov. Pe Sorokin în citesc chiar acum („Kremlinul de zahăr”) și poate că am să ajung și pe la Sanaev. Am chef să-l recitesc pe Krjijanovski.

Etc.