Conform cutumei, încep de la acel prost. Tears of the Sun (2003) e. Și e de jale. Jale pentru timpul pierdut. Bruce, ce-i cu tine, bre? Monica, m-ai trădat! Păcat de doi actori simpatici. Echivalentul de a pune semnătura pe o notă de serviciu de rahat. Inadmisibil, bre. Dar există un motiv totuși, pentru care filmul merită privit. Pentru propagandă. Vrei un studiu de caz bun? Poftește-l în farfurioară.

Să ne lămurim cu subiectul. În Nigeria e forfotă. Un grup etnic (fulani) pun la cale un coup d’état și-l doboară pe președintele democrat al țării (no kidding). Începe genocidul. Bruce, american tre să o salveze pe Monica (americancă prin mariaj). Monica locuiește în junglă și tratează pacienți. Aparent e vorba de răniți, deși guerilla încă nu-și făcuse apariția în sat. Well… în propagandă nimeni nu promite să fie și logic. Monica nu se lasă salvată fără să ia tot satul. OK. Bruce se face că acceptă, însă îi lasă baltă la o margine de pădure. Monica plânge. Se trezește sovestea lui Bruce. Se întoarce și-i urcă pe cei mai slabi în elicopter. Din raționamente superioare înțelegerii unor amărâți de civili, o separă pe o mamică de fetița ei, dar trebuie să acceptăm că e spre binele omenirii. Pornește cu ceilalți, inclusiv și cu doctorița Monica mai departe. Merg ei merg și dau de un grup de guerillă fulani, care batjocorește un sat. Cum să nu se implice? Non-intervenționismul e amoral, nu? Fac regulă acolo. Între timp se descoperă că armata fulani e pe urmele lor. Motivul e fiul președintelui democrat se află printre „pacienții” Monicăi. Generalul îi zice la celular să scape de el. -Cum să scapi, bre, că și el e om, – zice Bruce cu încăpățânare. Merg ei mai departe. Se încinge o luptă, toți mor, dar în final reiese că majoritatea totuși au rămas în viață. Mama se îmbrățișează cu fiica, iar nigerienii au speranța unui epigon democrat rămas în viață. Monica îi linge rănile lui Bruce, care se face slab ca un bebe.

Mai e ceva de comentat? 1. Propaganda apelează la emoții: cum să nu intervii, păi e posibil, frate? 2. Propaganda face abstracție de materialul factologic: pe cine-l doare care e motivul răzmeriței? pe cine-l interesează de ce țin morțiș americanii să o scoată pe Monica din junglă? 3. Propaganda fabrică eroi. Bruce Willis și Treptov Park. Acuma e musai ca Academia Pentagonului să-i decerneze premiul special George W. Bush pentru transmiterea corectă a mesajului.

Of.

Celălalt film pe care l-am vizionat e fain. The Ghost Writer (2010) e de Roman Polanski. Care e judecat în SUA pentru abuz sexual (în caz că cineva nu e la curent cu tărășenia). Cu Pierce Brosnan și Ewan McGregor în distribuție. Despre ce e filmul nu pot să zic că e cu suspans. Prin urmare vei afla singurel. Sau singurică. În tot cazul ceva despre lumea politicii, despre scrierea biografiilor, despre crimă, despre viața amoroasă a prim-miniștrilor și despre compromisuri.

Iată trailerul.

P.S. Anturajul politicii e seducător ca un măr copt. Mâncat de viermișori ce-i drept.

Vizionare plăcută.

Testez apa Nistrului cu extremităţile. E caldă. Duşul rece aduce izbăvirea pentru exact 10 minute.

Treaba cu mojitos: Cauţi şapte băutori. Tai limetele – atenţie la degetul gros! Storci limetele în shaker. Ciupeşti frunzele de mentă. În shaker cu ele! Presori zahăr, de dorit brun. Torni rom cu mărinimie. De preferat Habana Club, dar merge şi ăl jamaican. Treci la spaniolă că aşa-i mai sadea. După câteva rânduri toată lumea începe să înţeleagă. Sergentul Garcia e martor. Pa’ bailar, deci.

Treaba cu Julian Barnes.  Colecţia cu povestiri se întitulează “Tristeţi de lămâie“. Unsprezece povestiri despre el amor cu octagenari. Divorţul la 81 de ani. Certuri la un cuplu de gay melomani. Dragoste platonică pe pat de moarte. Flirt epistolar într-o casă de nebuni. Etc.

Foarte fine şi ironice toate. Lumea trăieşte – asta e ideea cred. N-am mai citit Barnes de-o vreme. E savuros să revin. “Papagalul lui Flaubert” şi “Istoria lumii în 10 ½ capitole” au fost devorate cu peste un deceniu în urmă. Iar “Anglia, Anglia” a fost o re-vizită pasageră. Rămân o vreme cu Barnes. Într-o mână. În cealaltă mână – un stacan de bere.

…

La Malovata e arşiţă. La fel ca şi pe malul drept. Câinii moleşiţi nu aleargă după os. Între timp Angela Merkel (zic “între timp” şi-mi aduc aminte de scena din desenele animate cu Wrungel “а в это время в замке”… oare ce se întâmplă la Zamka?), deci între timp Angela Merkel face târgul cu Medvedev. Regim liberalizat de vize pentru ruşi în schimbul luării tălpăşiţii din Transnistria. O ofertă mai mult decât generoasă. Medvedev face contabilitatea în minte. Vreau să mă asigur că traducerea nu exagerează condiţiile ofertei. Se pare că nu. Dar ce vor transnistrenii? În trecere pe lângă un chioşc de ziare, rezist tentaţiei de a procura un gazet nistrean. Rezist din cauza că nu am ruble cu suvorov. Iar coroana lui Ştefan e valabilă doar pentru cognacul de la Kvint. Naşpa.

La ştiri auzim despre Transnistria doar în contextul “problemei”. Asociată cu un oarecare format al negocierilor. Asociată cu Angela Merkel.

Disociată de transnistreni. Dar oamenii ăştea ce probleme au? Au şi ei inflaţie? Au şomaj? Au pensia mică sau mare? Au SND? Au migraţie? Eu nu ştiu. Uneori mă gândesc că şi noi suntem “transnistrenii” românilor. Ne facem iluzii, dar în realitate suntem alienaţi. La fel cum i-am alienat pe transnistreni.

Mda…