Unul bea țuică. Câțiva beau vin. Unul bea orice. Doi beau ceai paraguayan. Altul bea apă minerală. Așa-i viața… Eu mă uit la ei și le zâmbesc. Îmi place compania lor. Îi rog să nu se miște. Și-i iau la carandaș.

Aha. O antologie de povestiri din lumea largă în care autorii de rând cu povestirile acestora sunt plăsmuiri de-ale lui Milorad Pavić. Acum omul cu pipa inventează literaturi: coreeană, românească, turcească, norvegiană, finlandeză et cetera. Numai că proiectul lui nu e făcut pe bune. Românești sau turcești, toate povestirile sunt sută la sută Pavić. Nici un dubiu. Din pipa omului își fac contur aceleași personaje – oameni himere, obiecte însuflețite, destine încrucișate, longitudini lățite, latitudini alungite. Cam asta e ideea.

Dar io n-am probleme cu asta. „Sută la sută Pavić” e o formulă care are suficiente beneficii ca să nu-mi pese de performanța proiectului pretins. La o adică, ia să separăm forma de conținut. De ce o antologie? De ce românescul nu e românesc, ci uneversal? Fiindcă nu există literatură română. Există el. Există ea. Există destin. Există hazard. Există miracole. Toți scriitorii scriu despre aceleași lucruri – lucrurile care ne preocupă în calitatea noastră netăgăduită de a fi de-a veci și pururea ființe umane. Doar atât. Trăsăturile naționale sunt elemente de decor. Eu și cu tine, suntem de același sânge – nu-i așa, Mowgli?

- Așa e, Sahib. Numai că pentru a fi cu adevărat universal, trebuie mai întâi să fii local.

- Ei asta așa, doar pentru a fi autentic.

- Ia-l pe Pavić. Oricât de transnațional ar încerca să fie, în fiecare povestire atribuită unui alt autor, rămâne a fi în mod incontestabil Pavić.

- Și ce? Asta contează? El, ea, destinul, latitudinea & longitudinea rămân aceleași.

- Bun.

- Bun.

Forma a contat întotdeauna pentru Milorad Pavić. Roman – clepsidră, roman – cărți de taroc, roman – cuvinte încrucișate, roman – dicționar, roman – antologie, ce mi-a scăpat?

Scapă Pavić. A scăpat în 2009. Mi-a fost dor de el. Iar asta e ultima lui carte apărută și e savuroasă. Năvăliți prin librării, vă rog.

Diferite sunt instrumentele care fac vizibile aceste diferențe: 1. un album de fotografii sortat în ordine cronologică; 2. publicul variat dintr-un cinematofraf (până la și după începerea filmului); 3. o simfonie de Brahms; 4. o staționare a trenului pe vreme de război; și 5. o telecomandă – toate aceste instrumente trag niște linii de demarcare. Timpul curge într-un fel până la ele și altfel – după (iar oamenii sunt niște clepsidre vii care uită să se lase întorși).

Mi-a plăcut ideea cu cinematograful. Autorul îi trece în revistă, rând pe rând, pe spectatorii dintr-o sală de cinematofraf. Foarte diferiți cei din primele rânduri de cei din ultimele. E ceva de la Fellini în felul de a le face portretele cu ajutorul a câteva fraze doar. După ce ni-i prezintă sumar, numărătoarea se repetă, de astă dată revelând ce s-a întâmplat cu fiecare din ei în cele din urmă. Reiese că filmul care i-a adunat împreună e un fel de frontieră, fie ea și arbitrară? Acolo s-au hotărât niște destine, dincolo de sala de cinematograf ele s-au împlinit. Însă ce-i interesant este că atâta timp cât rula filmul, destinele acestor personaje erau parcă suspendate în aer, zburau prin sala invadată de un fascicol de lumină ca niște fantome diafane și căutau unde să se aciueze. S-au aciuat. Care la cimitir, care la casă de nebuni, care în patul conjugal, care prin străinătăți.

Dar ce-i cinematofraful? Așa, o ilustrație doar. Fiecare nuvelă este interesantă în felul său. Dar tre să ai oleacă răbdare ca să le afli rostul. Dacă ai, te alegi cu un satori garantat sută la sută.

P.S. Turcul Pistolar a suferit un grav accident la umărul stâng și, colac peste pupăză, a fost decapitat. Acum este supus unei intervenții chirurgicale extrem de complexă însă sper să-l revedem printre cărți în timpul apropiat. Până una alta, dovleacul o să-i țină locul. E o diferență și asta.

Citesc? Savurez. Poate ţi-am mai explicat teoria conform căreia literatura e de două feluri – cea care este ca pâinea şi sarea şi cea care este ca desertul. Din prima de înfrupţi când eşti flămând, din cealaltă – când eşti sătul. Ei, în tot cazul, Milorad Pavić e de savurat. Dar dă de gândit.

În “Aluniţa” noastră, potecile nu se bifurcă la nimereală. Romanul este compus din două părţi şi ambele tratează despre un cumplu de pictori. El are 80 după cum ţi-am spus, iar ea are 40. Au succes, însă lumea îi urăşte din cauza că sunt fericiţi. Aceleaşi evenimente sunt expuse în fiecare din cele două părţi. Poate doar tonalitatea e un pic diferită. În ambele părţi e vorba de Noaptea Muzeilor şi de apartamentul delapidat al pictorilor. Nu rămâne nici un obiect în el care să le fi aparţinut. De fapt… nici un obiect în genere. So. Pictorii părăsesc oraşul şi se stabilesc la Geneva. Aici potecile se bifurcă. La scurt timp după strămutare are loc ceva. Într-o versiune ea îl părăseşte, în alta – ea rămâne cu pictorul. Rămâne, dar i se oferă şansa să o întâlnească pe cealaltă, cea care a plecat. Şi o invidiază la rândul său pentru succesul pe care dublura şi l-a clădit cu propriile mâini.

Când s-au bifurcat potecile? Atunci când o decizie a substituit scenariul? Sau în momentul când o aluniţă falsă a fost ştearsă de pe obraz? Poate doar regretul sau realizarea că totul ar fi putut să evolueze diferit au declanşat ruptura? Mda… viitorul e o pagină albă. Dar prezentul? Suma paşilor care te-au adus unde te-au adus. Ştiind că te puteau duce şi în altă parte.

Îndoim pagina. Stăm în parc. Bem bere din sticlă. Discutăm despre drumuri.

Ne aducem aminte despre ce zicea Carlos Castaneda despe drumuri: toate drumurile duc nicăieri. Nu contează ce drum alegem, pentru că oricare din ele are aceeaşi finalitate. Nimicul. Însă există drumuri pe care se călătoreşte uşor şi drumuri care te trag la pământ şi nimic nu vine de la sine. Se zice că drumurile pe care se călătoreşte uşor sunt drumuri cu inimă. Caminos con corazón. Nu avem de unde şti dacă alegerea făcută este dreaptă sau strâmbă decât dacă ne întrebăm: este drumul pe care l-am ales cu inimă?

Întins pe şezlong sau de-a dreptul pe nisip, răcorit de apa sărată şi lins de razele nebune, care te-au acompaniat până sub umbrelă, bagi mâna în geanta mare care conţine tot felul de chiţibuşlâcuri şi dibuieşti obiectul dreptunghiular format din copertă, pagini şi semn de carte. Ce e sub copertă, asta-i întrebarea!

Căci e musai să fie o lectură uşoară, dar de preferat nu şi una trivială. La acest punct sunt solicitat de amici să le aduc câte o carte pentru vacanţă. Şi eu le aduc. Ghidat de propriile mele experienţe savuroase din trecut şi, natural, de starea de spirit a amicilor. Reperele geografice ajută. Un “Tuareg” pentru vacanţă în Tunisia; niscaiva “Iubita mea, Sputnik” dacă vine vorba de insulele greceşti (dacă e loc în valize pentru “Magicianul” lui Fowles cu atât mai bine); un “Talentatul Domn Ripley” pentru Italia; nişte Milorad Pavić pentru litoralul adriatic şi “Palatul păduchilor” pentru Turcia. Dacă geografia este irelevantă sau titlurile respective sunt deja consumate, iată un top all’improviso al celor mai palpitante lecturi de vacanţă:

1. „Clubul Dumas” de Arturo Pérez-Reverte. L-am citit de mai multe ori. Odată pe drum şi de două ori pe nerăsuflate. Personajul central, Lucas Corso, e o găselniţă. Un gen de Sam Spade amestecat cu Arthur Rimbaud. Nu te lăsa amăgit de faptul că ai vizionat The Ninth Gate (1999), linia legată de cei trei muşchetari este omisă cu desăvârşire din film şi tre să admit că e cea mai tare. Parol! Deşi bine, de imaginea lui Johnny Depp în rolul principal nu te poţi debarasă. Asta e, na. În plus romanul te plimbă prin Madrid, Toledo, Sintra şi Paris. Corso nu se desparte de o sticluţa sa de Bolls. Poţi să încerci, dacă vrei, deşi personal prefer să merg pe Tanqueray sau pe Bombay Sapphire.  Mai e nevoie de argumente în plus?
2. „Dans Dans Dans” de Haruki Murakami presupune că deja ai dat gata “În căutarea oii fantastice”. Dacă cumva nu, n-ai încotro, tre să o parcurgi mai întâi, căci sunt legate în ordinea indicată. E vorba despre căutarea “eului” rătăcit şi de fantasmele trecutului. Scheletele din dulap, ce să caute ele într-o vacanţă pe litoral? Ei, barem, o să se preteze bine-merci atunci când acţiunea romanului o să te strămute în Hawaii. Umbreluţe, coctailuri şi toată tevătura. Lucruri pe care o să le ai la îndemână, sper. Eram în Antalya și citeam altă carte. Dar am devorat-o rapid și furam și din cartea nevestei, „Dans Dans Dans” adică, pe care chiar dacă o citisem mai înainte, eram gata să o reiau de la bun început. E foarte tare, frate. Ce mai avem pentru locul 3?
3. „Ring 1 – Cercul” de Koji Suzuki, dacă ai chef de un thriller pe cinste. În altă parte decât la litoral nici n-ai cum să-l savurezi. Eu am avut neatenția să-l citesc acasă, înainte de somn și la lumina lămpii. Greșeală fatală, căci așa nici la viceu nu îndrăzneam să mă deplasez. Adică, deh, în cele din urmă, da, însă numai după ce aprindeam toate luminile în apartament. La mare am citit Ring 2. Tot OK. Cel mai bun e Ring 3, care încă nu a fost tradus românește, dar de undeva tot trebuie să începi. E și filmul cu aceeași denumire, desigur, cum se și practică, dar una e filmul și alceva e romanul.
4. „Secretul culorii pure” de Federico Andahazi e o istorie plină de mistere cu pictori din epoca renașterii. Andahazi te învârte pe deget. E ca și cum ai privi „Cina cea de taină” proaspăt ieșită de sub pensula lui Leonardo. Cufundarea în atmosfera epocii e totală. Culorile – aprinse. Caracterele – în carne și oase. Miresmele – compleșitoare. Parcurgi calea din Florența în Brugge conștient că alea două erau Londra și New Yorkul de pe timpuri. Unicul cusur al romanului… se termină prea repede. Poate mai iei ceva de Andahazi just in case. „Mironosițele” sau „Anatomistul” de pildă.
5. „Azazel” de Boris Akunin. Cel mai „de vacanță” mi se pare a fi ultimul roman din seria despre Erast Fandorin, „Carul de diamant”. Pe ăsta nu-l avem în română încă și, chiar de l-am avea, n-am cum să te îndemn să citești primele 10 volume din serie, astfel încât să ai toată povestea pusă la punct. Oricum, „Azazel” e o lectură delicioasă de felul său. Am avut șansa să aflu de Akunin, când identitatea autorului era învăluită de mister, iar felul suculent în care opera cu limbajul trimitea cu gândul la autorii imperiali. În traducere n-ai cum observa acest lucru, așa că, dacă poți, ia-l în rusă.
6. „Dicționarul khazar” de Milorad Pavić e fenomenală în special pentru cei care rămân să se învârte pe-aici prin Balcani, Marea Egee, etc. Un creştin, un musulman şi un evreu. Biblia, Coranul şi Torah. Trei destine încrucişate. Trei culturi pe teritoriul unui popor dizolvat de secole de istorie.
7. „Parfumul” de Patrick Süskind. Ehei, după “parfumul” respectiv să vezi cum ţi se acutizează mirosul. O istorie de groază şi quasi-detectivă. E ok şi filmul, dar şi lectura încinge de nu te poţi opri.
8. „Seducătoarea din Florența” de Salman Rushdie. O poveste cu dictatori şi amoruri. Occidentul în ospeţie la moguli, prinţese indiene în ospeţie la florentini. Merge ca desert, e savuroasă ca o baclava servită cu o cafea indiană. Cardamon, cuişoare, ştii tu…
9. „Periplul lui Baldassare” de Amin Maalouf. Un sfârşit al lumii amânat. O carte misterioasă şi o iubire imposibilă. Palestina, Istanbul, Genoa, Marea Egee. Duhul aventurii şi a călătoriilor.
10. „Umbra vântului” de Carlos Ruiz Zafon e o cutiuţă cu secrete din vechea Barcelonă. Dincoace dragostea-i inocentă, dar mari probleme cu misteriosul autor al unei cărţi rămase într-un singur exemplar. Un fel the Le Fantôme de l’Opéra în versiune catalană. În tot cazul, fantomele franchismului bântuie cu prisosinţă.

După cum vezi, nu-ţi vând poveste cu nouă neveste. Autori consacraţi, nu de duzină. Toate – chestii captivante, care hrănesc cu prisosință imaginația, fără însă a da mare bătăie de cap spiritului (cu excepția lui Murakami și Pavić, care se consumă bine în ambele sensuri). Căci cine vrea să-și necăjească spiritul pe durata vacanței?

Înțeleg și, totodată, nu ezit să încalc această regulă. Ca să nu mergem prea departe, iată chiar anul trecut l-am „cărat” pe Andrei Platonov într-o vacanță all-inclusive. Anterior am mers cu „Testamentele trădate” a lui Milan Kundera la Zatoka. Intenționez să-l iau pe Louis-Ferdinand Céline la Nisa. Așa că nu e ca şi cele zece porunci. Lasă-te și tu dus de val (dar vezi de nu te depărta prea tare de țărm ).

Îmi spui cum a fost, bine?