În esenţă, Anul Nou e un ceas biologic care ticăie cu aceiaşi logică imbatabilă ca şi cel care te trezeşte dimineaţa.

În anul 2010 au încăput patruşcinci de cărţi. Tot atâtea câţi gardieni în romanul lui Alexandre Dumas: Les Quarante-cinq. Am pornit anul cu un Moby-Dick pe care l-am lăsat baltă în largul oceanului. (Foarte interesantă ambarcarea, cu mare greu am ieşit în larg.)

Tot atunci discuţii despre coperte de carte şi un Astvaţaturov procurat cu acest prilej. Prima carte a anului 2010: Îmbrăcaţi în pielea goală. Savuroasă lectură – o recomand cu plăcere. Am încheiat anul cu O femeie.

Lista cu cărţile citite este actualizată cu cele date gata în 2010. Unele mau impresionat tare, altele mai puţin. Despre cele care m-au impresionat tare am scris pe blog. Andrei Astvaţaturov, Taras Prohasko, Oleg Garaz, Andrei Codrescu, Ma Jian, İhsan Oktay Anar şi Zahar Prilepin sunt revelaţiile anului 2010.

Nişte beatniks, mesdames et messieurs. Pe tine cine te-a impresionat în 2010?

P.S. Anul ăsta Astvaţaturov a scos o carte nouă - Skunskamera. Abia aştept să apară pe ozon.ru ca să pot face comanda. Câinele lui Pavlov există!

L-aș sugruma pe Orhan Pamuk pentru „Muzeul inocenței”. Asta cel puțin. O fatwa ar fi opțiunea preferată. Sunt tare supărat pe el. Pe bune, cum poți să scrii un roman despre atâta nefericire? Din cele 600 de pagini încărcate cu un magnetism diabolic de s-ar număra vreo 60 în care surâde fericirea. Și alea-s pe la începutul romanul. Bine că și un happy end turcesc cu zaț usturător există în carte, dar despre el tăcem chitic.

Adevărul e că s-au citit pe nerăsuflate, deși lucrul ăsta e oarecum OK pentru un Nobel. Viața e o dungă neagră și una albă atâta timp cât de deplasezi de-a latul și nu de-a lungur lor. Atâta lucru m-a învățat mentorul meu. Iar pentru fericirea supremă se plătește greu. Dar cinci dungi negre și una albă e prea de tot.

Numai bine am „absolvit” zisul muzeu în limba rusă, că Editura Polirom a și pornit hop-popâc seria de autor Orhan Pamuk în română. Eveniment bun de luat la carandaș prin care se anunță venind din urma „Muzeului inocenței” ediții noi ale lui „Mă numesc Roșu” și „Viața cea nouă”. Așa că ai alegere – te poți înfrupta din amarul nefericirii pre rusește ori pre românește, după cum poftești.

Hai să-ți recomand niște cărți bune. Nu mă iau de Pamuk, e un autor pe cinste! Dar vreau să-ți zic de cărți pe care le-am citit fiind în duhuri bune și, citindu-le, au fost inundat cu bucuria revelației.

Tăiței

Unul din ei este chinezul Ma Jian cu ai săi „Tăiței chinezești”. Îi am cadou de la Ernu.

Donator sau dăruit? Ocupant sau ocupat? Urmăritor sau urmărit? Părăsit sau părăsitor? Astea sunt capitole din „Tăițeii chinezești”, unde lucrurile nu-s niciodată curat albe sau curat negre. Mai degrabă că sunt de un alb care se transformă în negru pe măsură ce îți schimbi optica. Tot așa invers. Cartea reprezintă niște istorioare care se pot citi și separat, însă e mai fain atunci când le vezi țesute între ele. Protagoniștii principali sunt un scriitor lihnit de foame, care-și vinde talentul pentru niște istorioare comandate de Partid (unicul!) și un donator de sânge care-și vinde (evident!) sângele pentru a-și menține stomacul plin. Pe al său și pe cel al scriitorului la o adică. Cine e altruist și cine este egoist în această ecuație? Complicată întrebare. Citim. Chibzuim. Descoperim.

Ma Jian nu cruță, în schimb îmbracă tot ce scrie într-un umor dublu-rafinat demn de un chinez refugiat în Imperiul Britanic.

Eu l-am savurat. De la prima pagină până la ultima. Inclusiv partea despre actrița kareninistă care s-a lăsat consumată de un tigru ca să-i facă în ciudă iubitului său Pictor. Era îmbrăcată în costum sportiv alb cu dungi albastre. De import. Inclusiv partea despre crematoriul „Delectarea” unde cadavrele ard mai ușor atunci când se ascultă muzică clasică. Delectant fără discuții. Ma Jian educă un spirit al toleranței prin care de două ori tai înainte ca să măsori.

Atlas

Celălalt este turc. Ca și Pamuk. E vorba de İhsan Oktay Anar. „Atlasul continentelor încețoșate”. L-a recomandat Bulat pe Ochiul-de-veghe, după care l-am cumpărat, dar nu l-am citit până când nu m-a îndemnat cu zor un prieten turc.

Ce să zic. Am început să-l citesc cu dexonline.ro la îndemână. Altfel n-aș fi avut de unde să aflu că bărbatul celibatar mai e şi becher, iar la monetărie se mai spune şi tarapană. Şi în general româna veche era intens populată de turcisme care au fost înlocuite mai apoi cu franţuzisme. Pe scurt: o arheologie lingvistică delectantă.

Pe conţinut: un tip face un atlas al viscerelor, altul face un atlas al viselor. Altul, care este fiu-su, folosește acest atlas pentru a descoperi Marea Taină. O taină care poate că e întotdeauna la îndemână numai că e nevoie de o anumită dexteritate pentru ca să o descoperi. Fascinantă poveste cu fascinante personaje. Ţesută din acelaşi aluat cu 1001 de nopţi.

- Scoate limba!

Care-i treaba cu mitul?

Din perspectiva Occidentului cunoaştem un Tibet idealizat, în mare măsură şi datorită flerului imbatabil al lui Dalai Lama. Care i-a cucerit pe formatorii de opinie şi care au dus steagul mai departe. O ţară a arhonţilor, ce mai! Unde n-ai căta, numai mănăstiri şi iluminaţi. Examinând feţele şfichiuite de vânt a păstorilor de iaci şi, în special, privirile lor şmechere, stai şi te întrebi ce-o fi cu spiritualitatea lor. Apropos, o mai ţii minte pe Alexandra David-Neel? Franţuzoaica care a stat în Tibet. “În ţara bandiţilor gentilomi” se numea cartea sa, pe care, spre regret, am abandonat-o prematur. Dar sună bine sintagma “bandiţi gentilomi” n’est ce pas?

Din perspectiva oferită de Ma Jian ajungem să cunoaștem un altfel de Tibet. Sălbatec și terifiant. Violurile, incestul și cruzimea cu care se desfășoară anumite ritualuri stârnesc un val de repulsie. Măi să fie? Apoi începi să reflectezi. Au nu instinctele animalice și încălcarile de tabu au configurat mitologia greacă? Oedip, Medeea, Electra – au nu mergeau și ei pe aceeași pantă lunecoasă? Mergeau. Limitele umanului – despre asta e vorba în egală măsură la Sofocle și Ma Jian.

Acum că ne-am lămurit cu valoarea scriitoricească a chinezului nărăvaș, lucrurile nu devin prin nimic mai facile. Tibetul imaginar și Tibetul real – în ce măsură suntem abilitați să judecăm starea de fapt a lucrurilor?

Îmi aduc aminte de discuția cu prietenul meu N în care ne-am referit la cultura aborigenilor din Australia. – Niște amărâți, rămași în afara civilizației, – asta era în linii mari opinia prietenului. Eu – oripilat. Cum să fie, când scara lor valorică este diferită! Nu se pot măsura culturi diferite cu aceiași riglă. Dacă în capul mesei la europeni stă crucea, banul și liberté, égalité, fraternité, la frații noștri aborigeni stă magia, visele, legătura cu natura. Suntem calici într-un fel anume, altul decât ei. Și-atât.

Constatarea asta nu este atât de simplă pe cât se pare. Dacă anumite culturi zic că practicarea canibalismului ritualic e în regulă, îi vom pune imediat pe dietă sau vom trece pe alături (nu neapărat indiferenți)? E clar cum ar proceda George W. Bush, noi, însă, ce facem? „Să treci pe-alături” e copleșitor de greu. Dimensiunea politică a acestei poziții este non-intervenționismul. Contrariul jocului făcut de Bush în Irak. Căci cel puternic este în mod automat cel drept. Dar adevărul zmuls prin forța brută nu ne interesează pe noi. Nici pe căpitanul navei spațiale Enterprise. Și-atunci ce facem?

Scoatem limba.

However… Da’ s-o ascultăm mai bine pe Kesang Marstrand că bine zice.