Stau cu cărțulia cea nouă a lui Murakami pe brațe și aud cum se anunță următoarea stație: Omote-sando. (Ei, de fapt eu deosebesc foarte bine metroul din Tokyo de clădirea Academiei Economice din Chișinău, dar ce nu faci pentru o postare. Mai ales când n-ai metrou la îndemână). Deci, citesc eu „Maimuțica în noapte” și simt cum buna dispoziție îmi crește în piept. E vorba despre niște nano-povestioare. Funcționează precum periatul dinților – citești trei sau patru la rând și… voila! - zâmbetul se așterne pe față.

De fapt, eu despre Pina Bausch vroiam să scriu. Dar ce să-i faci, așa-i dacă te legi cu maimuțelele nocturne…

Și totuși… De Maurice Béjart am auzit. Avea beretă de marinar și dansa ciudat. L-am văzut pe Barîșnikov într-un film dansând sub cântecele lui Vîsoțki. Dar n-am avut idee ce-o fi dansul clasic modern până n-am văzut-o pe Pina în documentarul lui Wim Wenders.

Acum totul e cât se poate de clar. Pina exprimă emoțiile care nu pot fi exprimate cu ajutorul cuvintelor. Atunci când cuvintele se adună nod în gât, ele se revarsă în mișcare. Și atunci dansezi. Cât cântă muzica dansezi. Orice mediu poate servi drept decor. Orice mediu e o sală de dans. Dansăm fără să ne dăm seama. Când ne dăm seama, ne oprim și privim. Uite-așa.

…Dansatoarea urcă pe un scaun, iar partenerul ține brațele colac. Pe neprins de veste, dansatoarea face… țuști în colac. Cu capul în jos de parcă ar fi la cufundări. Eu – perplex. Vreau să rebobinez ca să mă asigur, însă în loc de asta stau magnetizat în fața ecranului. Așa mișcări sfidează legile naturii. Îmi închipui că arăt exact ca și Carlos Castaneda atunci când asista la „figurile” lui Don Genaro. Mișcarea asta… îmi aduce aminte de o vietate… Aha. O nevăstuică. Sper că știi cum arată o nevăstuică?

Eh, Philippina, Philippina…

Unul bea țuică. Câțiva beau vin. Unul bea orice. Doi beau ceai paraguayan. Altul bea apă minerală. Așa-i viața… Eu mă uit la ei și le zâmbesc. Îmi place compania lor. Îi rog să nu se miște. Și-i iau la carandaș.

Dacă mijești ochii, ai să vezi cozi și mustăți. Orașul pisicilor e chiar  orașul în care ni se învârte roata dharmei. Nouă, celor 99% de oameni rătăciți. Și aici lucrurile se complică. Ca să te regăsești, trebuie să intri într-o carte. De exemplu, în 1Q84.

Intri. Citești. Altă viață. Tu ești receptorul. Haruki Murakami e perceptorul. Tu și cu Haruki-sensei aveți o relație. Una care nu se termină odată cu Q1 & Q2. Urmează Q3. Q4 e în pepenieră. Dincolo de Q4 – viața. În care principalul personaj eşti tu.

Cum să scriu mai departe despre 1Q84 fără ca să-ţi ştirbesc din savoarea lecturii dezvăluindu-ţi dedesupturi eu n-am idee.

Are ceva cu “Matrix”. Are ceva cu serialul “Naufragiaţii”. Are tare mult cu motivaţia de a scrie (a scrie bine!) şi a citi (a citi pentru a găsi răspunsuri). Seamănă şi nu seamănă cu Murakami, cel cu care ne-am obişnuit. Lectură sprâncenată!

P.S. Rămân în aşteptarea lui Q3 şi Q4.

Nu țin minte când și cum am citit „În căturarea oii fantastice” și „Dans dans dans”. Deja eram pe fază. Circumstanțele contau prea puțin. Toată informația se găsea înăuntru. În schimb „La capătul lumii și în țara aspră a minunilor”, procurată la Moscova, pe vremea când orice roman vânat prin librării era un trofeu pe care-l aduceam jubilând acasă, a fost consumată integral pe ruta transatlantică Frankfurt – Washington D.C. Cu repreze întrerupte de gin tonic, cuba libre și whisky on the rocks. (Eu nu dorm în avion, lucru care nu-mi pricinuiește nici un deranj.)

„Iubita mea, Sputnik”, „La sud de graniță, la vest de soare” și „După întuneric” – romane care m-au enervat din cauza că le-am găsit prea scurte. Mai vroiam. Nu mai era. Mă delectam cu povestiri. Din fericire, aici Haruki n-are seamăn. Scurt, clar și cuprinzător.

Și acum „1Q84”. Carte-eveniment… O aștept din 2009, când romanul a produs o adevărată frenezie în Asia. Americanii l-au promis în octombrie. Eu îs răbdător. Și când colo – mare minune! – românii de la Polirom mi-au adus plăcerea mai aproape.

Haruki Murakami pretinde că-i un tip ordinar, care duce un mod de viață banal și tâmp. Nu-ș ce nu-mi vine să cred. Merge cu mașina la shopping. (O fi mergând, nu zic bai!) O dată pe an își ia vacanță și merge pe insulele Hawaii. Este fanul serialului „Lost”. Fiul unui preot budist, orașul de baștină – Kobe, unde marinarii americani aduceau cărți de duzină și discuri cu jazz. În „La sud de graniță…” există o puzderie de referințe autobiografice. Proprietarul unui jazzbar – este sau nu este? Barul a existat o vreme în Shinjuku, se numea Tom Cat, acum înt-adevăr nu mai e.

Dmitri Kovalenin, traducătorul lui Murakami în rusă, l-a ademenit într-o expediție pe insula Sahalin. Din jurnalul de călătorie, reiese că, într-adevăr, Haruki e tăcut, retras în sine, calculat. Dar contează?

De exemplu, Flaubert zicea parcă pe undeva că un scriitor nu poate fi judecat decât prin prisma operei pe care o scrie. Adică omul din spatele scriitorului nu contează. Nu știu, nu știu…

Îmi pare rău că fratele meu tre să treacă încă o dată prin toate astea. Și nu cred că 5 milioane de clickuri pe facebook schimbă ceva. Iar headline-uri precum că „Japonia este în pragul unei catastrofe” (însă „Deocamdată, Moldova nu este amenințată de radiații”) mă deprimă. Asta cum? Ne bucurăm că trăsnetul a lovit casa vecinului. Suntem deranjați că o serie de avarii nucleare în Țara Soarelui Răsare poate afecta liniștea PIB-ului moldovenesc?

Savanții ne calmează: „Cutremurile catastrofale nu ne amenință”:

Oamenii de știință din R. Moldova exclud eventualitatea unui cutremur devastator similar celui produs în Japonia pe 11 martie.

Fenomenal! Eu credeam că atare concluzii sunt prerogativa savanților britanii, dar uite că și ai noștri varsă lumină asupra sărmanului vulg. Interesant, oare ce calcule probabilistice au validat această concluzie îmbucărătoare?

Nu tre să ne supărăm pe savanți. Jurnaliștii sunt cu ochii pe ei. Pe aceeași pagină din ziar, aflu că „Luna se apropie „periculos” de Pământ”. Periculos e luat în ghilimele de parcă luna ar fi o ștrengăriță care ne ia la mișto, însă se întreabă omul literelor dacă atare șotie este „Fenomen astrologic sau preludiul unei catastrofe globale?”. Astrologic? Hm.

Pe 19 martie, Luna se va apropia la cea mai mică distanță de Pământ din ultimii 20 de ani. Fenomenul este privit îndeaproape de astrologii și cercetătorii din întreaga lume.

Normal că dacă Luna se dă aproape, astrologii și cercetătorii o vor privi în-de-aproape. Deci nu rămâne loc pentru dubii: în R. Moldova astrologii sunt savanți, în rând cu cercetătorii din întreaga lume. Slavă domnului că s-a pus capăt acestei discriminări nefirești. În R.M. nu se face discernământ între astrologie și astronomie, cum probabil nu se se întreabă nimeni despre diferența între alchimie și chimie. Nu e nici una.

Așa că putem dormi liniștit – cataclismele vor ocoli Tărâmul Mioritic. Scrie în… horoscop.

P.S. Pentru savanții și astrologii din R. Moldova: distanța dintre Tokyo și Chișinău este de 8558 km. Zice Wolfram Alpha. (Care nu e semn zodiacal, deși așa sună )

P.P.S. Nici postarea asta nu schimbă nimic. Deocamdată…