Prin contrast, romanele „bune” au centrul pe undeva pe-acolo, într-un loc pe care nu-l știe nici cititorul, nici autorul. Dar ambii cooperează întru descoperirea lui. Și asta e o aventură a spiritului care nu te lasă indiferent. Atât scriitorul, cât și cititorul îi deslușesc contururile pe dibuite și cu atât mai mare savoarea de a-l afla în cele din urmă și de a-l recunoaște: aha, deci aici te-ai pitulat!

Despre toate astea Orhan-efendi scrie foarte bine în „Romancierul naiv și sentimental”, o carte pe care o recomand cu mare căldură…

Mai degrabă sentimental decât naiv, abordez cu meticulozitate vol.3 din epopeea lui Haruki Murakami „1Q84”. Caut centrul. Îl bâjbâi fără să-i dau de capăt. Personajele par a fi niște marionete care se mișcă fără noimă pe o scenă învăluită de lumina a două luni. Nu știu ce să zic… parcă ar fi din carton. Au lungime și lățime, dar adâncimea le lipsește cu desăvârșire. Situațiile par să fie o repetiție înverșunată a ceva ce deja s-a produs. Unicul personaj tridimensional este un tip grețos pe nume Ushikawa. Ăstuia îi descoper niște calități pe care nu le-aș fi intuit în ruptul capului. Știi tu, la Haruki-sensei, trebuie să fie neapărat un personaj în căutarea Eului pierdut. Unul care să vorbească direct din gura autorului în urechea cititorului.

Ei, aici personajul respectiv se dovedește a fi anti-eroul. Cum ziceam, un tip grețos. Dar interesant. Să vezi ce chestii scoate:

Viețile voastre sigur au mare importanță pentru voi, își zise el. Și sunt de neînlocuit. Asta înțeleg. Dar mie îmi sunt paralele. Pentru mine, unul, nu sunteți decât niște decupaje de hârtie care se perindă pe fundal. Singurul lucru pe care îl vreau eu de la voi e să nu cumva să mă încurcați. Faceți bine și rămâneți doar niște decupaje.

- Da, mă Fund-de-pară! strigă el după o femeie între două vârste, cu un posterior modelat ca o pară, care tocmai trecea prin dreptul său. Nu ești decât un decupaj! N-ai substanță, n-ai nimic! Știai asta? Bine, tu ești cam durdulie pentru o foiță de hârtie.

Însă privind lucrurile așa, tot ce era cuprins în acel fundal începu să-i pară „fără sens” și „paralel”. Poate că până și fundalul în sine era ceva imaginar. Poate că el însuși era de fapt cel păcălit de acei oameni-decupaj, lipsiți de substanță. La acest gând, pe Ushikawa îl cuprinse treptat neliniștea…

Cam atât se poate spune despre personajele din volumul trei. Și totuși…

Și totuși îmi dă târcoale un gând. În „Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă” Haruki Murakami povestește despre cum a alergat el super-maratonul. (Pentru cine nu e la curent, super-maratonul e un maraton de 100 de kilometri). Ei bine pe la kilometrul 50 e normal să fii superistovit, iar pe la kilometrul 60 te gândești cu toată seriozitatea să renunți. Însă pe la al optzecilea kilometru se produce o transformare. Dacă nu e a doua răsuflare, o fi fiind a opta. În tot cazul, organismul se adaptează noii forme de mișcare și brusc realizezi că poți alerga la nesfârșit. Poți alerga până nu cazi lat pe pământ. Senzația asta este deopotrivă eliberatoare și transormatoare. De parcă ți s-ar deschide brusc a patra dimensiune. Eu nu știu precis, căci nu-s alergător, de aia și sunt nevoit să-l cred pe sensei pe cuvânt.

Deci, ce-ar fi să comparăm „1Q84” cu un super-maraton? Sunt aproape sigur că e așa. Ce-ar fi să presupunem că Haruki Murakami nu are nici cea mai vagă idee unde s-o fi aflând centrul romanului pe care s-a aventurat să-l scrie. Însă, în amintirea experienței sale mistice de super-maratonist, dânsul forțează nota la maximum încercând să reproducă acea stare. Starea în care are loc Marea Transformare. Și cercul apare de la sine.

În tot cazul e o senzație nemaipomenită să ajungi la linia de finiș.

Stau cu cărțulia cea nouă a lui Murakami pe brațe și aud cum se anunță următoarea stație: Omote-sando. (Ei, de fapt eu deosebesc foarte bine metroul din Tokyo de clădirea Academiei Economice din Chișinău, dar ce nu faci pentru o postare. Mai ales când n-ai metrou la îndemână). Deci, citesc eu „Maimuțica în noapte” și simt cum buna dispoziție îmi crește în piept. E vorba despre niște nano-povestioare. Funcționează precum periatul dinților – citești trei sau patru la rând și… voila! - zâmbetul se așterne pe față.

De fapt, eu despre Pina Bausch vroiam să scriu. Dar ce să-i faci, așa-i dacă te legi cu maimuțelele nocturne…

Și totuși… De Maurice Béjart am auzit. Avea beretă de marinar și dansa ciudat. L-am văzut pe Barîșnikov într-un film dansând sub cântecele lui Vîsoțki. Dar n-am avut idee ce-o fi dansul clasic modern până n-am văzut-o pe Pina în documentarul lui Wim Wenders.

Acum totul e cât se poate de clar. Pina exprimă emoțiile care nu pot fi exprimate cu ajutorul cuvintelor. Atunci când cuvintele se adună nod în gât, ele se revarsă în mișcare. Și atunci dansezi. Cât cântă muzica dansezi. Orice mediu poate servi drept decor. Orice mediu e o sală de dans. Dansăm fără să ne dăm seama. Când ne dăm seama, ne oprim și privim. Uite-așa.

…Dansatoarea urcă pe un scaun, iar partenerul ține brațele colac. Pe neprins de veste, dansatoarea face… țuști în colac. Cu capul în jos de parcă ar fi la cufundări. Eu – perplex. Vreau să rebobinez ca să mă asigur, însă în loc de asta stau magnetizat în fața ecranului. Așa mișcări sfidează legile naturii. Îmi închipui că arăt exact ca și Carlos Castaneda atunci când asista la „figurile” lui Don Genaro. Mișcarea asta… îmi aduce aminte de o vietate… Aha. O nevăstuică. Sper că știi cum arată o nevăstuică?

Eh, Philippina, Philippina…

Unul bea țuică. Câțiva beau vin. Unul bea orice. Doi beau ceai paraguayan. Altul bea apă minerală. Așa-i viața… Eu mă uit la ei și le zâmbesc. Îmi place compania lor. Îi rog să nu se miște. Și-i iau la carandaș.

Dacă mijești ochii, ai să vezi cozi și mustăți. Orașul pisicilor e chiar  orașul în care ni se învârte roata dharmei. Nouă, celor 99% de oameni rătăciți. Și aici lucrurile se complică. Ca să te regăsești, trebuie să intri într-o carte. De exemplu, în 1Q84.

Intri. Citești. Altă viață. Tu ești receptorul. Haruki Murakami e perceptorul. Tu și cu Haruki-sensei aveți o relație. Una care nu se termină odată cu Q1 & Q2. Urmează Q3. Q4 e în pepenieră. Dincolo de Q4 – viața. În care principalul personaj eşti tu.

Cum să scriu mai departe despre 1Q84 fără ca să-ţi ştirbesc din savoarea lecturii dezvăluindu-ţi dedesupturi eu n-am idee.

Are ceva cu “Matrix”. Are ceva cu serialul “Naufragiaţii”. Are tare mult cu motivaţia de a scrie (a scrie bine!) şi a citi (a citi pentru a găsi răspunsuri). Seamănă şi nu seamănă cu Murakami, cel cu care ne-am obişnuit. Lectură sprâncenată!

P.S. Rămân în aşteptarea lui Q3 şi Q4.

Nu țin minte când și cum am citit „În căturarea oii fantastice” și „Dans dans dans”. Deja eram pe fază. Circumstanțele contau prea puțin. Toată informația se găsea înăuntru. În schimb „La capătul lumii și în țara aspră a minunilor”, procurată la Moscova, pe vremea când orice roman vânat prin librării era un trofeu pe care-l aduceam jubilând acasă, a fost consumată integral pe ruta transatlantică Frankfurt – Washington D.C. Cu repreze întrerupte de gin tonic, cuba libre și whisky on the rocks. (Eu nu dorm în avion, lucru care nu-mi pricinuiește nici un deranj.)

„Iubita mea, Sputnik”, „La sud de graniță, la vest de soare” și „După întuneric” – romane care m-au enervat din cauza că le-am găsit prea scurte. Mai vroiam. Nu mai era. Mă delectam cu povestiri. Din fericire, aici Haruki n-are seamăn. Scurt, clar și cuprinzător.

Și acum „1Q84”. Carte-eveniment… O aștept din 2009, când romanul a produs o adevărată frenezie în Asia. Americanii l-au promis în octombrie. Eu îs răbdător. Și când colo – mare minune! – românii de la Polirom mi-au adus plăcerea mai aproape.

Haruki Murakami pretinde că-i un tip ordinar, care duce un mod de viață banal și tâmp. Nu-ș ce nu-mi vine să cred. Merge cu mașina la shopping. (O fi mergând, nu zic bai!) O dată pe an își ia vacanță și merge pe insulele Hawaii. Este fanul serialului „Lost”. Fiul unui preot budist, orașul de baștină – Kobe, unde marinarii americani aduceau cărți de duzină și discuri cu jazz. În „La sud de graniță…” există o puzderie de referințe autobiografice. Proprietarul unui jazzbar – este sau nu este? Barul a existat o vreme în Shinjuku, se numea Tom Cat, acum înt-adevăr nu mai e.

Dmitri Kovalenin, traducătorul lui Murakami în rusă, l-a ademenit într-o expediție pe insula Sahalin. Din jurnalul de călătorie, reiese că, într-adevăr, Haruki e tăcut, retras în sine, calculat. Dar contează?

De exemplu, Flaubert zicea parcă pe undeva că un scriitor nu poate fi judecat decât prin prisma operei pe care o scrie. Adică omul din spatele scriitorului nu contează. Nu știu, nu știu…