Și Sherlock Holmes (2009) mi-a plăcut la fel de mult ca toate celelalte. Se putea altfel?

Dar, indubitabil, există câteva ingrediente extraordinare în acest film.

1. Decorul. Pentru cineva care a vizitat recent Londra e un deliciu să vezi Tower Bridge în faza incipientă a construcției;
2. Muzica rrrupe. Hans Zimmer este un meseriaș vestit, dar în ideea asta de a combina muzica țigănească cu muzica celtică, Zimmer se întrece pe sine însuși. Muzica conferă Londrei imaginea pe care o merită – un centru al universului, un Babel al epocii industriale;
3. Robert Downey, Jr. ne prezintă un Sherlock haios, adică cool, o minte ascuțită, dar absentă atunci când devine captivă mrejelor iubirii. Puțin ce rămâne din imaginea detectivului pedant și calculat întruchipat de Vasili Livanov. Vioara și pugilismul. Sherlock cel nou boxează matematic, calculându-și 6-7 mișcări succesive. Acest truc e o găselniță minunată de-a lui Guy Ritchie.
4. Jude Law este un Watson evoluat. Din ucenicul nedumerit ăsta se transformă grațios într-un partener de nădejde, indispensabil pentru Sherlock Holmes.
5. Fabula. În mod vizibil noul Sherlock Holmes a împrumutat din aventura civilizatoare promovată de Dan Brown. Avem simboluri oculte și misionarism. Referințe cultural-istorice la fascismul iminent. Acolo unde Conan Doyle se animă cu rezolvarea unor cuburi Rubik elementare, Guy Ritchie edifică un Burj Al Arab.

Așadar, mi-a plăcut. 100%. Ce nu mi-a plăcut, însă, a fost modul matematic de a-mi procura această plăcere. Sunt aproape sigur că Slavoj Žižek nu ar pierde ocazia de a folosi cu acest prilej termenul de jouissance, pecetluit de psihanaliști. Un orgasm scurt, care e menit să fie dat uitării într-un timp record pentru a face loc pentru următorul. În ultima scenă a filmului se menționează profesorul Moriarty. Ooo! Asta înseamnă că suntem deja îndreptățiți să salivăm intens în așteptarea sequelului. Filmul nu doar că ne satisface, ci ne și dă întâlnire pentru o dată ulterioară. Ai crezut că ai mers la un film, dar în realitate ți-ai procurat o amantă.

Prin contrast, filmele sovietice sunt exemplar de… monogame. În fiecare an, cei născuți în URSS privesc fidel Ирония судьбы, или С лёгким паром! și Служебный роман găsind plăcerea în reeditarea dialogurilor favorite. Acolo unde Hollywood oferă o amantă pentru o noapte sau trei, cinematografia sovietică oferă o căsătorie legitimă și pe viață.

Filmele est-gername despre Winnetou, avându-l pe Gojko Mitić în rolul principal și acum îmi trezesc o pasăre în suflet. Interesant, copiilor mei li se va întâmpla această minune în raport cu Harry Potter? Mă îndoiesc.

Concertul live în Antibes conține piesele de pe albumul „J'ai Deux Amours” (2005)

Am impresia că tocmai s-a sfârşit o sâmbătă pe cinste. Desigur, a fost şi arşiţa, dar m-am hotărât să nu mă i-au de ea şi, prin urmare, nu m-a deranjat. Dacă verifici permanent câte grade sunt, căldura începe să te obsedeze. Oricum am avut parte de un antrenament bun în Spania când transpirasem şi noaptea. O perioadă a fost atât de fierbinte, încât sistemul meu de termoregulare s-a încâlcit de-a binelea şi aveam constant temperatură de 37 de grade. Asta nefiind răcit.

În tot cazul, am ieşit dimineaţa să i-au bilete la Harry Potter şi prinţul Semipur pentru mine şi Ruxi. Cred că Ruxi e un pretext excelent pentru mine ca să merg la tot felul de poveşti cu zâne şi, mai ales, la desene animate. Dar, din moment ce îi place şi ei, nu văd de ce mi-aş face probleme.

Aşadar, am luat bilete la film şi, în drum spre casă – o sticlă de Feteasca Albă şi un concert video cu Dee Dee Bridgewater live în Antibes.

Filmul corespundea imaginii despre petrecerea timpului la cinema, astfel încât am primit satisfacţie în pofida faptului că nu mă interesa prea tare dacă o să se sărute Hermione cu Ron sau dacă Harry îl va învinge definitiv pe Cap-de-Mort. (Definitiv – cum să nu, căci mai rămâne un epizod care, din câte am înţeles, va fi rulat în două părţi.) Ruxi, a închis cuminţică ochii în momentele pe care le-a considerat terifiante şi mi-a dat câteva întrebări atunci când dublajul în rusă i s-a părut prea complicat – oare când o să putem renunţa la el?

În drum spre casă ne-am intersectat cu soţia care se plimba cu gemenii. Am primit instrucţiuni exacte privind spaghetele pe care urma să le facem eu şi Ruxi.

Eu am tăiat beconul, Ruxi a tăiat ciupercile.

După ce am adăugat smântâna în tigaie ne-am zis că merităm câte un pahar de kvas. Spaghetele propriu-zise le-am fiert după ce s-a întors tot familionul acasă.

La desert am avut Dee Dee Bridgewater live. Primele trei piese le-am urmărit fascinat: J’ai deux amours, La mer și Ne me quitte pas. Cu acest proiect Dee Dee re-editează atmosfera Parisului postbelic, un fel de mecca pentru crema culturii americane din anii ’50. Ernest Hemingway, Henry Miller, Josephine Baker, Charlie Parker erau cu toții parizieni spre bucuria publicului…

Fiindcă îmi mai rămăsese un pic de Feteasca de la cină, mi-am prelungit plăcerea şi pe audio. Am ascultat albumul Love and Peace – omagiu lui Horace Silver, citind concomitent Cronica păsării-arc în care tocmai veni vorba despre o călătorie pe insula Creta.  Excelent! De ce n-am avea mai multe sâmbete pe săptămână?

P.S. În 2007 Dee Dee Bridgewater a participat la festivalul de jazz de la Sibiu. O idee pentru Ethno Jazz Festival?

Acum, când personajul lui J.K. Rowling este atât de popular printre copii (fiica mea ține morțiș să doarmă cu lumina aprinsă de frică de Cap-de-Mort, dar reușesc să o liniștesc sugerându-i să și-l imagineze pe Harry, căci băiețelul fermecat învinge întotdeauna, nu-i așa?), noi, maturii, suntem un pic geloși că nu ne putem cufunda la fel ca cei mici în lumea fantastică a poveștii. Și totuși, în copilărie am avut un Harry Potter al meu.

Otfried Preussler, „Krabat” (1971)

Aveam aproximativ 10 ani când am citit cartea scrisă de Otfried Preußler „Krabat – legende de la Moara Blestemată” pentru prima oară (atunci încă nu țineam jurnalul cărților citite), iar peste 5 ani am re-citit-o deja cu gustul nostalgiei. „Krabat” le are pe toate: 12 copii neobișnuiți și un maestru terifiant, metamorfoze și aventuri nemaipomenite, prietenie și sacrificiu. La 10 ani, când „dragostea” era o noțiune cât se poate de abstractă îl probozeam pe Krabat fiindcă și-a amanetat darul de a se transforma în corb pentru atâta lucru. Jur că mă vedeam zburând în înălțimi – la 10 ani aceasta era o chestie nu șagă! În schimb, la 15 ani, începeam să „aud” mesajul: orice lucru pe care îl dorim are un preț (de asta îl numim prețios!). Roata morii nu era altceva decât roata dharmei, iar eroul nostru – cu un personaj din Edgar Allan Poe. Și asta era suficient.

Otfried Preussler era și el un scriitor cu o soartă neobișnuită. Născut în Reichenberg (astăzi Liberec, Republica Cehă) într-o familie de germani dinastici, fiind înrolat în Wehrmacht-ul nemțesc. Avea 19 ani când a soarta l-a încercat în lupte pe Frontul de Est. Din 1944 până în 1949 este prizonier de război în Tatarstan. Ca prin minune, după ce este elberat își găsește logodnica într-un orășel din Bavaria unde mai trăiește și viața. Cum i-a fost publicat „Krabat” în URSS în 1972, la numai un an de la prima ediție în germană, este o enigmă pentru mine! Nemții din Germania de Vest nu erau cea mai populară opțiune în Țara Sovietelor.

Normal că din momentul când s-a anunțat apariția lui „Krabat” pe marile ecrane, l-am așteptat cu sufletul la gură. Să zic că m-a dezamăgit filmul – nu pot, cu siguranță nu mai mult decât alte ecranizări. Oricum, eram pregătit de faptul că o re-editare a impresiilor de la 10 ani este imposibilă. Acum am revăzut povestea din copilărie cu alți ochi: prin prisma lecturilor din Carlos Castaneda și Mircea Eliade. Mi-a fost interesant să aflu că Otfried Preussler a folosit o sursă medievală - o legendă care a circulat în Țara Wenzilor (Sorbia) în secolele XVII-XVIII. Ciudat este că din aceiași perioadă datează legendele bucovinene despre solomonari și școala acestora.

Se povestește în Bucovina și în unele regiuni din Ardeal că solomonarii își trag știința dintr-o carte de magie scrisă de însuși regele Solomon. Școala lor, numită solomonărie, se află sub pământ, lecțiile se predau pe o lespede de piatră atârnată pe un fir de păr, iar profesor este însuși Diavolulul. Din 10 învățăcei care coboară sub pământ, urcă la suprafață unul singur fiind, însă, înzestrat cu puteri magice asupra vremii și în stare să se ridice în văzduh (sunt numiți și grindinari sau hultani). Faptul că solomonarii își fac studiile sub pământ, dar se ridică în ceruri, ne trimite cu gândul la sacerdoții daci, kapnobatai – „călătorii prin nori”. Se pare că în Europa centrală și de est (Sorbia, Boemia, Moravia, Ardeal, Ruthenia, Bucovina) a existat pe timpuri un nucleu puternic de științe oculte. Să se fi pierdut oare?

În tot cazul, în comparație cu Moara Blestemată și Solomonăria noastră, Hogwards pare să aparțină lumii internetului și celularelor. În „Krabat” avem mai puține efecte speciale de ultimă generație, însă avem parte de un gotic central-european, care coboară în cele mai adânci vremuri.

Eu zic: Krabat. Voi ce ziceți?

De unde să ştim noi, virginii capitalismului că lucrurile nu stăteau tocmai bine în economia de consum? Hiperinflaţia de la începutul Moldovei independente a trecut ca un tren fără să se oprească: azi cumpăram pizza la unica pizzerie din capitală „Anotimpuri” cu 1000 de cupoane, mâne cu 2000, iar poimâine – cu 20,000. Ca un tren a trecut prin noi marea privatizare şi n-am simţit nimic. Nici n-a durut! Poate că eram noi foarte tineri atunci și lipsiţi de experienţă – inflaţia de patru cifre şi privatizarea efemeră erau cele mai naturale chestii, doar trăiam în democraţie şi aceasta presupunea anumite sacrificii! Ştiam noi: trecem prin epoca Vestului Sălbatic, acuşica se opreşte trenul şi în staţia noastră și ajungem uşor-uşor occidentul din urmă.

A fost vesel doar până la un punct. Pe urmă a început trezirea… brusc și dureros ca după o beţie. Mai întâi criza din ’98 când ni s-au devalorizat salariile, apoi valul de emigraţii care ne-a împuţinat familiile, creşterea preţurilor la imobil care, tot brusc, ne-a adus în rând cu lumea (adică după preţuri căci până la venituri mai e să muncim), stresul, munca asiduă pentru un trai decent, stresul, stresul…

Mai recent m-am prins cu ideea că autorii proiectului comunist – Carlos Marx și cu Frederico Engels nu au fost nişte tipi chiar așa de răi: ei aveau idei, iar revoluţiile lor se produceau doar pe hârtie. Să vezi ce lucru inteligent au spus:

De la fiecare după capacităţi, fiecăruia pentru neceistăţi.

Minunat! Însă… un vis prea frumos ca să fie realitate! Un kibbutz la marginea universului în care toată lumea râde fericită. Un mesaj care la fel de bine s-ar fi pretat şi în coloniile de hipioţi din anii ’70.

Păcat că bolşevicii au încercat să-l pună în practică. În calitate de experiment a ieşit destul de interesant, dar, vai! a fost pe viu şi ne-a costat prea multe destine pecetluite în gulagurile siberiene.

Cu toate acestea, am ajuns în staţia numită „Capitalism” şi ceea ce văd ochii nu este tocmai ceea ce ne-am așteptat să vedem. Societate de consum cu emfază pe reclamă. În URSS ne închipuiam cu umilinţă magazine alimentare cu 300 de feluri de mezeluri, în schimb acum am încetat să le numărăm. Produsele noi le uzează moral pe cele introduse deunăzi. Nimbus 2000 a lui Harry Potter este depăşită în cât ai zice „Expeliarmus!”, iar noi tot lucrăm şi lucrăm şi nu mai reuşim să ne satisfacem poftele crescânde după produse tot mai noi.

La Haruki Murakami găsesc o definiție excelentă a capitalismului în epoca post-industrială: transformarea gunoiului în gunoi:

Aminteşte foarte mult de curăţatul zăpezii cu lopata.

Afară ninge şi ninge – în timp ce eu strâng zăpada şi o arunc metodic pe marginea drumului.

Nici sete de glorie, nici dorinţă de a mă evidenţia cumva pe frontul muncii. Pur şi simplu: ninge – eu curăţ zăpada. Perseverent şi cu acurateţe. Recunosc: nu odată m-am prins cu gândul că eu îmi transformam propria viaţă în gunoi. Însă treptat am ajuns la concluzia: doar şi hârtia şi cerneala tot se transformă în gunoi, astfel, dacă împreună cu ele se transformă în gunoi şi viaţa mea – merită oare să mă plâng de această nedreptate cosmică? Noi trăim în Societatea Capitalismului Avansat. Aici transformarea gunoiului în gunoi este virtutea supremă. Politicienii numesc acest lucru “optimizarea consumului”. Eu numesc acest lucru “transformarea gunoiului în gunoi”. Opiniile sunt divergente. Însă cu toată divergenţa opiniilor un lucru e sigur: mediul nostru este societatea în care trăim. Nu te aranjează - eşti liber să pleci în Sudan sau Bangladesh.

Nici faţă de Sudan, nici faţă de Bangladesh nu simţeam un interes deosebit.

De aceea tăceam – şi lucram mai departe. Dans, dans, dans (1988)

Sincer, habar n-am! Sunt convins că oamenii în marea lor masă nu sunt cine știe ce aristocraţi cu duhul. Astfel, în lipsa interesului privat, ei sunt tentaţi să tragă chiulul, iar într-o societate netransparentă – să urce pe umerii altora. Prin urmare, se pare că capitalismul este totuşi unica afacere decentă. În lipsa unei idei mai strălucite… curăţăm zăpada în tăcere.

Ceea ce nu ne împiedică să scrutăm orizontul – poate totuşi există o staţie mai bună?