Поверить в Египет, Snob #02 (29) март 2011 / 10:07 / 16.03.11

Socot în minte: Belarus, Moldova, Iran, Tunisia, Yemen, Egipt, Libia… Nu am văzut toate epizoadele. Dar am impresia că am văzut tot serialul.

Uite, citesc acest reportaj din Snob despre Revoluția Facebook din Egipt. Twitter, Facebook – egiptenilor nu le place să se numească așa. Twitterul e doar o unealtă în vogă. Merg și SMS-urile la o adică. E drept că nu așa rapid. Ei zic că e revoluția tinerilor. Care cer libertate. Care s-au săturat de dictator. Care vor ca țara lor să fie altfel.

Libertate carevasăzică? Serialul ăsta nu e tare creativ. La ei Mubarak, la noi Voronin. La ei Tahrir, la noi PMAN.

La noi au fost vandalizate batimentele, la ei au făcut praf băcăniile. La noi a fost aprilie. La ei a fost februarie.

Ei: plini de speranțe, griji, incertitudini. Va ține? Vor veni fundamentaliștii? Să rămână în Egipt? Să-și vadă de treabă? Ce urmează?

Cunoscute senzații, nu-i așa?

Le spunem noi ce urmează. Vor pune o piatră memorială în Piața Tahrir. Vor cânta imnul. Nu se vor lămuri cu vandalii. Nici cu torționarii. Vor eșua să aleagă președinte. Vor anunța reforme. Apoi vor anunța noi reforme. Vor merge la compromisuri ca să nu vină islamiștii la putere. Apoi se vor consolida de nevoie ca să nu re-vină Mubarak la putere. Unii o să spună că pe vremea lui Mubarak a fost mai bine. Alții se vor încăpățâna să creadă în viitor.

Cu inșallah vor avea presă mai liberă. Nu totalmente liberă, căci chiar dacă se eliberează de o cenzură, vine alta în loc – cea a audiențelor. Dar tot e spre bine. Nu vor avea un viitor garantat, dar vor avea o șansă să participe la edificarea lui. Și asta nu e puțin.

Sorry pentru spoiler la egipteni. Revoluțiile sunt contagioase. Variante sunt puține. Cu cât mai arongantă dictatura, cu atât mai violent răbufnește. Cu cât mai cruntă e răfuiala, cu atât mai aprigă rezistența. Revoluțiile întotdeauna câștigă. Dacă nu câștigă nu se califică pentru denumirea de revoluții. Sunt trecute în arhivă sub denumirea de mitinguri de protest alimentate de forțe malefice din exterior. Sau de grupări decadente din interior. Ce anume câștigă revoluțiile nu e negru pe alb, dar o schimbare se produce. Deseori de formă, rareori de conținut.

Mă gândeam la șirul ăsta de revoluții. Globalizare bre! Deși la sfârșitul anilor ’80, revoluțiile care au răsturnat comunismul tot lanț se țineau. Și la începutul secolului XX tot a fost o serie. Iar în 1848 toată Europa dănțuia polca revoluțiilor.

Însă și rețelele de socializare au un rol de jucat în această mizanscenă. Ceva va să se schimbe în mod cardinal. Contul de pe facebook va fi bultetinul de identitate. În loc de alegeri vom da like la președinți. Îi vom laikui pe alții imediat ce ăștea vechi vor fi eliminați din top news. Ei se vor bate pentru like-urile noastre. Vor vrea să facă bine? Sau vor vrea să câștige like-uri? Pentru acest viitor încă nu a apărut un George Orwell. Ceva-ceva se conturează la Sorokin, dar nici el nu l-a descifrat pe de-a-ntregul. Așteptăm epizodul cu Federația Rusă. Așteptăm epizodul cu China.

Mai vedem. Până una alta, like la libertate.

Însă romanul m-a pus la încurcătură. Îmi place / nu-mi place? În el nu prea transcede bunătate, sau curaj, sau pasiune – lucruri care, în mod obișnuit, te fac să te atașezi de eroii cărții. Nimic din astea! În locul lor doar ceea ce rusul numește bît, iar noi, românii de pretutindeni – cotidian sau rutină. Viața reală. Sură.

Numai că în „Kremilinul de zahăr” acest bît se întâmplă în 2028, adică exact peste 20 de ani de la scrierea cărții. Aici e interesul. Sorokin portretizează o Rusie a viitorului caracterizată printr-un fel de fundamentalism ortodox ridicat la nivel de doctrină de stat. Doctrina legitimează puterea Opricininei – un arhetip atemporal a ceea ce în diferite secvențe s-a mai numit și NKVD, KGB sau FSB. Rușii se droghează. Gulagurile sunt repuse la locurile lor. Rușii lucrează la Marele Zid Rusesc. Tot ceea ce e dincolo de zid e ostil. Chinezii i-au locul americanilor, iar chineza – locul englezei. Cenzura este restabilită. Turnătorii sunt eroi pozitivi. Cozile după produse defițit completează peisajul urban. Tortura este „legalizată”: călăii biciuesc deținuții politici, soții biciuesc nevestele… Nimeni nu se mai sfiește de vărguță, apare chiar și o metafizică a acesteia.

Ai prins ideea. Metafore care nu neapărat sunt metafore. Privind înapoi spre mijlocul secolului trecut, întrezărim foarte multe analogii. Numai tehnologia e cea a viitorului și e predominant chinezeazcă.

Nimic reconfortant. Dar discomfortul este măduva distopiei. Nici „O mie nouă sute optzeci și patru” nu a produs plăcere, dar într-un anumit sens, citirea lui Orwell este necesară. Pentru a gândi libertatea trebuie să-ți fie foarte clar cum e să fii deposedat de ea într-un mod total. Or, aici Sorokin inovează în plan literar, căci în societatea prefigurată de el, masele („negru de oameni” la Canetti) nu par să fie ahtiate după libertate. Concluzia lui e dezolantă: Rusia va fi întotdeauna totalitară, fiindcă Rusia a fost întotdeauna totalitară.

M-au și luat fiorii. Dacă țelul lui Sorokin a fost să bată clopotele, apoi tre de recunoscut că acest lucru i-a reușit. S-a auzit bine!

Turcul ienicer și opricinina rusească

P.S. De ce Kremlinul e de zahăr? După mine ăsta e cleiul care sudează societatea de la mic la mare, de la opricinik la disident politic. Toți îl consumă, toți îl îndrăgesc. E despre dulceața puterii. Așa mi s-a părut mine. Tu ce crezi?

I. Gerar

Ger puțin, umezeală multă. Vacanță de zece zile e o binecuvântare, chit că fac șomaj intersezonier. Privesc mult Ingmar Bergman. Toată „Trilogia Păianjenului”. Through a Glass Darkly (1961), Winter Light (1962), The Silence (1963). Citesc mult Roberto Bolaño. „O stea îndepărtată” și „Nocturnă în Chile”. Bergman – ziua cu cafea; Bolaño – noaptea cu ceai. Spre sfârșitul vacanței mă și apucă anxietatea. Să stai acasă zece zile nu e lucru ușor. Mai ales când te așteaptă un serviciu nou. Chiar două. Da’ bine că unul derivă din celălalt. Le încep pe ambele pe 12 ianuarie. Întâlnesc colegi noi. La o bere se naște ideea cu Clubul. Clubul IDEA. Facem regulament. E al treilea lucru cu care încep să mă ocup. Cu ăsta pe gratis. Și cu multă pasiune.

Ascult zilnic Miriam Makeba. Răssscolește.

II. Făurar

În februarie îl citesc pe Oscar Wao. Cu scurta și minunata sa viață. Junot Díaz este un dominican newyorkez autor fără pereche. Un dominican integrat. Concepția lui despre fukú și zafá este o revelație pentru mine… Sunt atât de absorbit de lectură încât uit și de serviciu. Citesc dimineața în rutieră și seara în timp ce o supraveghez pe Roux făcându-și temele. Privim Breakfast at Tiffany’s (1961) și Charade (1963). Din ultimul se naște o idee despre valoarea unicatelor ca măsură a bunăstării. Audrey Hepburn e minunată. Știai că-i belgiancă? Mai bună ca ciocolata! Pe 15 februarie se naște blogul Madrizen. Zenul de Madrid, care dusese o viață anemică pe blogspot migrează pe wordpress. Spre binele lui.

Murakami-sensei primește Premiul Ierusalim pentru literatură. De unde și citatul favorit:

Dacă există un perete dur și înalt și un ou se sparge de acest perete, nu contează câtă dreptate are peretele sau cât de mult greșește oul, însă eu am să fiu întotdeauna de partea oului. De ce? Fiindcă fiecare din noi e un ou, un suflet unic încapsulat într-o găoace fragilă de ou. Fiecare din noi se confruntă cu un perete înalt. Peretele cel înalt este sistemul care ne obligă să facem lucruri pe care, în mod normal, în calitate de indivizi le-am găsi inadecvate.

Mai privim Vals Im Bashir (2008) și Paris, je t’aime (2006). Rrrup.

III. Mărțișor

Topitul zăpezii se anulează pentru iernile care vor fi cu omăt. Pe Amos Oz îl citesc înduioșat. Nu mai știu unde se termină biografia și unde începe literatura dar retrăiesc pentru evrei, pentru pace, pentru mama lui care s-a sinucis sărmana, pentru Papa, pentru micuțul Amos, pentru iubirile sale, pentru ideile sale despre o viață mai bună. Citesc:

…Dar ce e iadul? Ce e raiul? Cu siguranță că totul e înăuntru. În casele noastre. Poți găsi iad și rai în fiecare odaie. În spatele fiecărei uși. Sub fiecare pătură dublă. Așa este. Un strop de răutate, și oamenii sunt unul pentru celălalt iadul. Un strop de îndurare, și oamenii găsesc unul în celălalt raiul.

Din kibbuzul lui Amos Oz porenște trenul vesel spre capitalism. Am dubii serioase despre sfârșitul istoriei. Tre să existe ceva mai bun decât societatea de consum. Privim 99 Francs (2007). E grav.

Lucrez ca o morișcă. La plantație, pentru blog, pentru Club. Soția zice că trăim ca în Epoca de Aur. Manifestă pentru ceea ce fac scepticism și fascinație.

Aflu de Tevet Sela și-l ascult zilnic.

Încep „O mie nouă sute optzeci și patru”.

IV. Prier

Aprilie – lună fatidică. În preajma alegerilor din 5 aprilie, citez din Orwell:

Libertatea înseamnă libertatea de a spune că doi și cu doi fac patru. Dacă ți se recunoaște asta, celelalte vin de la sine.

Într-o duminică frumoasă și însorită merg la muzeul Pușkin din cartier, apoi trec pe la secția de vot cu soția, Roux și gemenii și-mi fac datoria. Nutresc speranțe ca-ntotdeauna. Poate acum?

Nu ne culcăm. Urmărim rezultatele. Mare deziluzie. Doliu.

Apelul să mergem în piață să ne exprimăm regretele îl primesc ca pe ceva firesc. Se produce o metamorfoză în mine. Nu mi se mai pare OK să suport aroganța dictatorului. Recunosc pe semenii mei în mulțime.

În zilele ce urmează vocile se fac tot mai auzite. Paralelismele cu 1984 tot mai accentuate. De toate, inclusiv victimele torturii. În seara de 7 aprilie fac turism politic. Orașul arată de parcă apocalipsa ar fi în toi. În fața Președinției și a Parlamentului în flăcări se rulează o piesă din teatrul absurdului. Cineva aruncă calculatoare de la etaj. Cineva se spetește târâind o canapea roșie. Obosește și se culcă pe ea. Cineva a scos o tribună din Președinție și face poze la ea. Fete în costume sportive stau la coadă să se fotografieze. În PMAN lumea scandează civilizat. Solidar. Incoruptibil.

Mă grăbesc să termin cartea în speranța unui hepiend.

În aprilie nu ascult muzică. Scriu despre cele două Moldove și despre memoria scurtă a conaționalilor.

V. Florar

Caut normalitatea în săptămâna patimilor. O găsesc în noaptea de Paști. Râul de lumânări e atât de frumos. Mă întorc sfințit de la sfințit. Citesc „Lebăda neagră” de Nassim Nicholas Taleb cu candela aprinsă. Mă simt atât de fericit încât nu m-aș mai culca niciodată.

Tot în mai îl descoper pe Žižek. Mamă, ce distractiv. Filozoful rocker mă inspiră să perseverez pe jos în căutarea stației terminus. Aflu de Povestea Lucrurilor de Annie Leonard.

Între timp mă las absorbit de Lars von Trier. Retrăiesc Dogville (2003) și Manderlay (2005) ca pe o revelație întârziată.

Tot în mai e vreme pentru „Tigrul alb”. Scrisoarea deschisă a antreprenorului indian către Prim-ministrul chinez e citită în așteptare. Așteptând-o pe Roux de la ore, așteptându-mi rândul la dentist… Minutele de așteptare trec pe neobservate. Aravind Adiga e a treia mare descoperire a anului în planul cititului. După Bolaño și Díaz.

În planul ascultatului, ascult Harry Manx în căști.

VI. Cireșar

Vara începe să gospodărească în RM, iar eu aflu că majoritatea conaționalilor mei sunt jemanfișiști incorigibili, iar lupta cu răul și răii se desfășoară nu aici, ci în jungla mexicană. La mare mi-l iau pe Andrei Platonov în valiză să văd cu ce se termină experimentul comunismului în „Cevengur”. Cu eșec inevitabil. În schimb, Andrei Platonov este descoperirea literară Nr. 4.

Privesc cu ochi noi Matrix (iluminat de Žižek). Ascult Horace Silver după miezul nopții și beau rom cu gheață.

***

Continuare pentru semestrul secund, 2009 se este aici.

Un lucru nu-mi este clar. De ce forma epistolară, de ce un roman și nu o culegere de eseuri? Ideile lui Ernu sunt suficient de bune pentru a fi semnate cu propriul său nume și nu cu numele unor personaje ficționale. Dar a ales această cale. Romanul (dacă e să-l acceptăm drept roman) varsă puțină lumină asupra personajelor. Acțiunea se desfășoară doar în două instanțe – la începutul și sfârșitul cărții. Economia de date biografice mă determină să cred că adevăratele personaje sunt ideile. Ideile ca produs al unui tip de „intelighenție” aflată pe calea dispariției. Așa să fie oare?

Dar să reiau de unde m-am oprit.

Dolce vita sovietica

Între cele două limite despre care am scris în postarea precedentă – foametea și falimentul economic există un spațiu destul de vast unde homo sovieticus se simțea la sine acasă. Această stare de beatitudine a durat nu mai puțin 25 de ani, perioadă în care exista„siguranța zilei de mâine”. Poate că cineva o va considera o chestie umflată, dar în cele din urmă, asta cred că a fost fișka URSS-ului. Lucrul acesta îl confirmă sondajul recent realizat de IPP: 48% din moldoveni regretă destrămarea URSS-ului, în timp ce 44% ar vota restaurarea Uniunii Sovietice, dacă acest lucru s-ar decide la un referendum organizat mâine.

…un alt element important al perioadei brejneviste era raportul cu lucrurile de strictă necesitate. Cetățeanul sovietic intrase și el în era consumului, așa că începuseră să-i crească așa-numitele „nevoi” cotidiene. Pentru el era foarte important că lucrurile de bază se găseau (votcă, pâine, salam, lapte, legume), iar pe cele pe care și le dorea, dar nu le găsea, le achiziționa cu un efort ceva mai mare, mai susținut și mai aventuros. Ei bine, efortul de a face rost de mărfurile „defițit” făcea parte dintr-o anumită stare de care numai cetățenii unor astfel de perioade și țări au avut parte. Puține lucruri se compară cu bucuria de a face rost de un lucru pe care ți-l doreai și pe care puneai până la urmă mâna cu un efort care te scotea din uzura banală, din viața de zi cu zi. Starea de a ști că există acel lucru, pe care ți-l dorești, și efortul de a-l găsi creau o stare de euforie care a contribuit la un soi de dolce vita sovietica. (pag. 174)

Ceea ce ne lipsea în URSS era „siguranța zilei de ieri” nu a celei de mâine, dar asta e o altă poveste.

În schimb, această juisanță de a pune mâna pe un „defițit” îmi adunce aminte de fragmentul clasic din „O mie nouă sute optzeci și patru” al lui Orwell, unde se descrie cum în Oceania, o serie de lucruri de primă necesitate – de exemplu lamele de ras, dispăreau pur și simplu din vânzare. Apoi apăreau și dispărea altceva. Aceste dispariții misterioase sporeau coeziunea între oceanieni și îi determinau să uite de chestiile cu adevărat importante: ce mai conta o mișelie a Partidului dacă în joc era „o lamă de ras”!?

Acum mă întreb dacă „defițitul” era o eroare de sistem sau o chestiune planificată intenționat de Politbiuro? Din propria copilărie îmi aduc aminte cum mergeam cu mașina în provincie fiindcă în universamurile de acolo se mai putea găsi marfă (cristal, săpun bulgăresc), de care la Bălți nici nu ajungea în vânzare. Șefii de depozite erau oamenii cu cel mai înalt statut social și „prieteni” râvniți. Spre deosebire de ingineri sau profesori.

Noi, vampirii

M-au amuzat enorm fragmentele despre vampirii din Transilvania. Analiza este impecabilă. Contele Dracula a devenit un personaj cu priză la public, deoarece a exprimat cel mai bine angoasa imperialilor occidentali – cea de a-și pierde identitatea. Noi, esticii, eram (și suntem!) o populație de frontieră – ființe barbare, care încearcă să se poarte civilizat, însă ascunde un element heterogen. La lumina zilei se pare că nu există nici un pericol, dar cine știe ce necazuri putem aduce noaptea. În afara riscului de a fi „mușcat”, occidentalul se teme că identitatea sa culturală va fi afectată în mod ireversibil de contactul cu noi, vampirii. Cu alte cuvinte, el se teme că se va transforma în ceea ce suntem noi.

Am regretat că Vasile a abandonat prea devreme această mină de aur. Nu numai frica de a-și pierde identitatea i-a caracterizat pe occidentali, ci și fascinația pentru viața veșnică pe care ne-o atribuie nouă. În Est și în Balcani nu noțiunea de progres nu se găsește la ea acasă; al nostru Ion este același de la Burebista încoace. Cred că ceea ce vedea occidentalul luând legătura cu noi era acel „le bon sauvage” atemporal, care trezea în sec. XIX un amestec de admirație și repulsie.

O altă temă bună de explorat este cariera ascendentă și transformarea lui Dracula către finele secolului XX. „La naiba cu Occidentul” pare să fie verdictul lui Francis Ford Coppola, „să vină Celălalt, căci e mai simpatic decât noi”.

Terorismul

Sunt de acord cu Vasile atunci când zice că „terorismul trebuie citit în primul rând ca pe o formă de comunicare”. În mod clar un sms sau un e-mail transmis lui Obama (între câteva mii de mesaje concurente) nu va capta atenția cu aceeiași eficiență cu care o va face expolozia unei bombe într-un supermarket din Tel-Aviv.

De când stăpânii răspund sclavilor la fax și e-mail? Apoi, nici un post de televiziune nu dă citire unei scrisori în care se face o oarecare cerere politică, culturală, ori religioasă. Mass-media actuală lucrează cu un alt instrumentar, cu vizualul, cu spectacolul, Și atunci, pentru ca un mesaj să fie preluat, el trebuie codificat și transmis pe limba acelei mașinării mediatice. Știm bine că mediul este mesajul, iar mesajul capătă forma mijloacelor de comunicare în media actuală. Cu cât e mai șocant și mai spectaculos, cu atât mesajul tău este preluat mai ușor și devine mai eficient. (pag. 191)

Și totuși, aș evita să-i romantizez pe teroriști actuali asemănându-i cu teroriștii ruși din sec. XIX. Vechii teroriști aveau decența de a-i ataca direct pe stăpâni, în timp ce teroriștii actuali, știind că stăpânii sunt inabordabili se răfuiesc cu jucăriile lor, adică cu noi.

Aflându-mă la Madrid pe 11 martie 2004 (Atocha), nu aveam cum să trec cu vederea acest subiect sensibil. E drept „cruciada împotriva terorismului” declanșată de Bush și preluată fără scrupule de Putin nu avea alt scop decât cel de a legitimiza niște acțiuni imperialiste, dar asta nu-i face pe teroriști mai simpatici. Cazuri când lupta pentru o „cauză dreaptă” realizată prin mijloace teroriste se oprește odată ce obiectivul este atins, sunt extrem de rare (IRA ar fi unul din ele). În schimb frecvente sunt cazurile când lupta continuă în pofida țintei atinse din simplul motiv că organizațiile teroriste își au propriile sale „sisteme totale”.

***

Nu mi-am pus scopul să deschid toate sertarele din volumul respectiv. Cu siguranță că vei descoperi și alte „comori”, însă țin să subliniez un lucru: volumul lui Vasile Ernu invită la un gen de polemică de care nu am avut parte timp de 20 de ani. În „mahmureala tranziției” am evitat să abordăm subiecte la care nu ne pricepeam. Făceam ochii mari la lecțiile Occidentului; ștergeam insistent din memorie trauma Imperiului Sovietic. Am ajuns un fel de fifty-fifty care nu mai știe ce vrea – restabilirea URSS-ului sau integrarea europeană. Oricine, numai „big brother” să-l cheme.

În speranța că nu e prea târziu „să lămurim lucrurile”, îți recomand fără rezerve această carte.

Dar uneori se pare că regizorul nu se împacă cu atât. El zice „acțiune!” și acțiunea care se vrea începută de el e cea din lumea reală.

Sfârșitul de săptămână mi-e marcat de 2 filme (deocamndată!) care vor să treacă dincoace, în viața reală…

Limitele controlului

The Limits of Control (2009) e filmul lui Jarmusch care continue linia începută în Dead Man (1995) și Ghost Dog: The Way of the Samurai (1999). Pentru ca acțiunea să atingă maxima-i eficiență trebuie să renunți la dorința a te agăța de viață. Asta zice samuraiul Yamamoto Tsunetomo, autorul celebrului codex „Hagakure” (1716), citat de Ghost Dog. Citit de Zenu în 2007. Să realizezi că între formă și neant nu există, de fapt, nici o diferență. Asta e ideea.

Pornind de la această idee, personajul lui Jarmusch, Omul singuratic (Isaach De Bankolé) primește o misiune imposibilă. Sarcina lui este să lichideze Businessman-ul, capul unei organizații presupus mafiote (Bill Murray). Se pare că planul Omului singuratic este să nu aibă nici un plan. Acțiunea avansează de-a lungul unui schimb de cutii de chibrituri. În fiecare cutie se găsește cheia pentru următoare etapă. Atât. Dincolo de mesajele criptice din cutiile de chibrituri, Omul singuratic vizitează în trei rânduri muzeul Național de Artă Reina Sofia (ce mi-ar plăcea să-l mai vizitez încă o dată!). În fiecare vizită se oprește cu privirea asupra unei singure picturi. Acea pictură are o legătură misterioasă cu realitatea.

Când acțiunea se mută de la Madrid la Sevilla ai impresia că unica schimbare de fon este costumul Omului singuratic. În rest același lucru, mesaje criptate și simboluri. Totuși, la o terasă sevillană se produce o conversație captivantă cu Posesorul ghitarei lui Manuel Sevillano (John Hurt). Acesta îi comunică Omului singuratic că boema a luptat întotdeauna prin mijloacele sale simple – arta, non-conformismul, aleatoriulul – împotriva puterii. Va putea ea învinge vre-o dată?

Asta se pare că e miza eroului personificat de ivorianul Isaach De Bankolé: să-și închipuie un șir de evenimente întâmplătoare care duc la lichidarea Busnessman-ului.

- Cum ai intrat aici? întreabă acesta.

- Mi-am folosit imaginația.

În finalul filmului Omul singuratic se întoarce în muzeul Reina Sofia. Privește o pânză albă. Conținutul tabloului e neantul. Pagina albă, care poate fi orice. Inclusiv și o pagină albă. Între formă și neant nu există nici o diferență.

Bastarzii infami

În filmul lui Tarantino Inglourious Basterds (2009), boema este înfometată după acțiune. Al II-a război mondial, violența-i pretutindeni. Colonelul SS, Hans Landa (Christoph Waltz) vânează evrei. Americanul Aldo Raine (Brad Pitt) formează un detașament de evrei care este comisionat în Franța ocupată de naziști. „Evreii sălbatici” ai lui Aldo au misiunea de a tăia scalpul naziștilor omorâți, la fel cum o făceau pe timpuri pieile-roșii (și un alt personaj al lui Brad Pitt în „Legendele toamnei”). Propaganda nazistă a lui Goebels îi portretiza pe evrei drept o națiune de lași și trădători. Anti-propaganda eficientă a lui Aldo Raine a făcut din „evreii bastarzi” un trib de temut. Chiar și de Hitler.

Între timp, boema caută să intre și ea în acțiune. Prilejul este oferit de premiera la Paris a unui film nazist unde se va încerca atentatul asupra lui Hitler. În pelicula nazistă se explorează o temă patriotică: eroul de război, Frederick Zoller (Daniel Brühl) omoară de unul singur câteva sute de inamici. Amfitrioana cinematografului, o evreică a cărei familie a fost exterminată de naziști, va folosi premiera pentru a orchestra un act de vendetta.

Dar tocmai aici se denotă istețimea lui Tarantino. Boema nu are nevoie să intre în acțiune, fiindcă într-un fel anume boema a fost întotdeauna autoarea acțiunii. Să luăm filmul fascist al lui Zoller. Actul său de eroism va motiva mii de germani să se sacrifice în luptă. Goebels utiliza eficient propaganda ca mijloc de război. Același lucru îl urmăreau și „evreii bastarzi” ai lui Aldo Raine.

„All Art is Propaganda” este titlul unui eseu de George Orwell. Mi-ar fi plăcut să-l fi citit mai înainte pentru a-ți oferi o analiză mai bună. Acum sunt sigur că „orice artă e propagandă” este motivul pentru care Quentin Tarantino, conștient că și „Bastarzii infami” sunt o formă de propagandă, arborează un ton jovial într-o tematică care a fost întotdeauna tratată cu gravitate.

Erezia lui Tarantino a fost să afirme într-un mod genial că războiul mondial poate la fel de bine să fie interpretat drept un război între două curente cinematografice.

Și totuși Tarantino nu a fost primul care a ironizat războiul. Frații Marx au fost primii. În Duck Soup (1933).