Cine, deci, este acest Michael K?

La propriu: un om sărman, suflet al nimănui, care trăieşte pe drum. Mai întâi cu maică-sa, bolnavă. Apoi, cu cenuşa maică-si. În cele din urmă, singur. Fără domiciu permanent. Reşedinţa lui temporară este: 1. în cămin; 2. în debara; 3. în spital; 4. în câmp; 5. în peşteră; 6. în penitenciar; 7. în lagăr pentru refugiaţi; 8. din nou în câmp; 9. din nou în spital; 10. pe plajă.

La figurat Michael K e continuarea personajului kafkian – K. Un om de rând care caută să răzbată în viaţă şi în faţa căruia porţile stau închise. Mi l-am imaginat ca pe un Robinson Crusoe care încearcă să planteze o grădină pe insula sa, transformând sălbăticia într-un petec de civilizaţie. Numai că pe insula lui Michael K mişună oameni. Care-i cer permis de trecere, viză de reşedinţă, ştampilă şi certificat de naştere. Oameni care îl mută dintr-o cuşcă în altă fără să-l fi întrebat ce vrea el de fapt. Îl pun la munci, îl salvează de subnutriţie pentru ca să-l pună din nou la munci. Îl tratează că pe un tip suspect, beţiv, insurgent sau de-a dreptul criminal. Prezumpţia vinovăţiei lui Michael K e o chestie hotărâtă. E vinovat că s-a născut negru, sărac, slab şi cu buza deformată din născare. Undeva are loc un război, dar ăsta nu e războiul lui Michael K. Războiul său e cu lumea, pentru dreptul de a-şi îngriji în linişte de grădina sa.

Michael K nu ştie cum să spună încotro caută să răzbată şi care i-i povestea. Se simte obligat să explice, dar de fiecare dată când încearcă acest lucru i se pune un nod în gât. Oare de ce ar fi alţii interesaţi de soarta lui? Căci el nu cere nimănui nimic. Luată ca atare, mărturia lui Michael K e mută. Mută, deci, invizibilă pentru restul societăţii. Destine precum cel al lui Michael K sunt cu nemiluita. Întrebaţi bătrâna care-şi vinde cărţile din bibliotecă ca să-şi cumpere o coajă de pâine. Sunt sigur că ar avea de spus o poveste similară însă nodul din gât o împiedică să facă acest lucru.

E bine că J. M. Coetzee şi-a asumat rolul să depună mărturie pentru omul mic. Cel care nu apare la rubrica de ştiri. Cel care nu are treabă cu criza financiară globală, Osama bin Laden sau deficitul bugetar al Greciei. Cel care, în lipsa acestei mărturii, ar fi rămas un om invizibil. Acum că e vizibil, noi ce facem?

Care lucruri, asta-i întrebarea! – preiau aici inconfundabila stare inchizitorie a amicului nostru danez. Lucruri. De exemplu bravul soldat Švejk, care este în mod incontestabil parte din spiritul orașului, nu mai puțin decât Golemul lui Gustav Meynrink sau salamandrele lui Karel Čapek. Pe Švejk îl întâlnim fără ca să o căutăm în piața Betlémská lângă bisericuța sub formă de „M”. Are forma unei berării. Citate din Jaroslav Hašek peste tot: pe perete, pod, sub halbă, în halbă. „Îți imaginezi, l-au avut pe Ferdinand al nostru!” Anume l-au avut și anume al nostru. Aici se produce epifania spiritului ceh – dacă nu joacă cehii, măcar Argentina să câștige. Sau Ferdinand, dacă tot suntem într-o echipă. Cei avizați vor înțelege, iar dacă nu… deh, mergem mai departe.

Mai departe e barul O’Che de pe strada Lilova. Dovadă irefutabilă că se poate servi bere irlandeză în Praga fără a-ţi pereclita sănătatea. Piatră mică în ograda chişinăueană unde nu se prea găseşte malbek argentinian chiar dacă se caută cu lumânarea. O’Che este un hipogrif latino-irlandez. Facem cinste localului, pe care îl vizităm ca să urmărim campionatul, cu nişte jalapeños picanți în combinație cu niște Guinness. Argentina se bucură și marchează dublu. Mergem mai departe.

Mergem pe unde hoardele de turiști sunt mai rare. Încercăm să ne ținem off the beaten track, căci, chiar dacă Praga e superbă, turiștii sunt o molimă. Suntem și noi un fel de turiști de aceasta e un pic injust să ne plângem, însă, efectiv, ne ținem departe de grupurile mari cu stegulețe. În modul ăsta traversăm canalul Čertovka ca să ajungem la zidul cu pricina unde s-au produs conflagrații redutabile între jandarmi și hipioți. Subiectul acestora a fost palimpsestul de graffiti. Cum e și de așteptat, jandarmii ștergeau, iar hipioții refăceau. Din toate straturile, John Lennon e cel ce a rămas mereu la suprafață. All you need is LOVE, baby – asta e…

Din motive similare, Karluv Most e vizitat pe la 4 dimineața, când ziua abia începe să reversă luminoasele-i plete peste podul cu statui, iar hoardele din ajun se reduc la doar doi jandarmi care se plimbă romantic de la un turn la altul.

Mai e muzeul Náprstkovo cu bogata colecție etnografică din ambele Americi, din Australia și din Oceania. Vizionarea exponatelor conduce la o tristă concluzie: cultura este produsul unor porniri quasi-criminale – seducția și homicidul. Dar e frumos, în special coșulețul din piele din armadillo, care arată aproape pașnic în colecția de arme și podoabe din pene. Mai e expoziția de fotografie de pe malul Vltavei dedicată naturii ocrotite din bătrâna Europă. Spania și Norvegia apar cel mai des în imagini, Moldova – o singură dată. Mai e cheiul de lângă Čechův most unde servim cafea și urmărim norul negricios care amenință să ia cu asalt Hradčany.

Mai sunt multe, dar am reușit ce-am avut în plan – să descoperim Praga la pas domol, evitând ambuteiajele turistice și neavând un plan bine-conturat. Și a fost fenomenală!

KAFKAESC¹ adj. Stare disperată în care renunţi la orice fel de explicaţie logică sau speranţă. Într-un mod paradoxal, renunţarea conduce la umor, care la propriu devine lumina la capătul tunelului şi, totodată, speranţă;

KAFKAESC² vb. Neologism pe care tocmai l-am inventat. Verbul a kafkai la persoana I, prezent. Acţiunea de a căuta lucruri legate de amprenetele lui Franz Kafka în Praga.

Ei bine, după un mic dejun mai mult ca perfect, format dintr-un croissant cu unt şi gem asortat cu o frunză de mentă şi un pahar generos de cafe latté, am voie să vorbesc despre kafkaiala mea recentă. Căci Kafka e omniprezent în capitala misticismului (care, evident, este Praga). Pe cănuţe, tricouri, farfurioare, postere. Un gen de pop star inadecvat à la Marilyn Monroe. O profanare a marelui scriitor şi posibil motiv pentru care Franz Kafka i-a cerut prietenului său Max Brod să-i ardă manuscrisele.

Pe de altă parte, noua expoziţie internaţională dedicată lui Franz Kafka e o revendicare (şi o revindicare, dacă stai să te gândeşti). Concepută la Barcelona, expoziţia reprezintă o colecţie de artefacte care fac ca fantoma lui Franz să bântuie din nou. Acuma şi în Praga cea mistică.

Ingredientele care fac posibilă acest mic miracol sunt ediţiile princeps, hologramele, fotografiile de epocă, instalaţiile audio, proiecţiile de scurtmetraje. Însă nu compoziţia, ci formula regizorală este cea care declanşează mecanismul de contopire cu viaţa scriitorului. Căci e legitim să vorbim despre regie în muzee precum ăsta. Imediat vedem şi de ce.

Intru pe un coridor întunecat. Citesc ceva despre Kafka, nu mai ţin minte ce. Urc la etaj pe dibuite. Acolo aflu despre Ravachol. Un anarhist francez, ghilotinat în cele din urmă, care l-a fascinat pe Franz cel mic. Ravachol a ajuns nume comun în cehă unde se asocia cu tot ce însemna haos, debandadă, scandal. În taraba tatălui său Franz a învăţat ce este moda şi a ajuns să o deteste. Muzică iudaică pe fundal. Uşoară, ca în sinagogi…

Figura autoritară a tatălui a marcat şirul interminabil de logodne şi dezlegări de logodne care s-a perindat pe parcursul vieţii scriitorului. Felice Bauer – o mare greşeală, dacă mă întreabă cineva. Gerti Wasner – la Riga, doar zece zile, ce să mai comentăm. Milená Jesenská – o bucată de femeie care l-a iubit şi dincolo de moarte. Dora Diamant – cea care a stat cu el până s-a dus. Se aude un croncănit de ciori.

Aflu despre frecventarea cercului filosofic al Bertei Fanta. Multă lume bună circula pe la ea, în casa cu unicorn. Inclusiv şi Albert Einstein la un moment dat.

Aflu despre complexul lui Franz Kafka de “agent dublu”. Un cinovnic cu ambiţii de scriitor (mai e şi Pessoa la acest capitol, n’est-ce pas?); un scriitor compleşit de pudoare. Of, ce face viaţa asta cu oamenii. În tot cazul, meseria de birocrat şi-a lăsat în mod incontestabil amprenta asupra operei sale şi, în general, şi-a lăsat amprenta…

Cobor scările. Tot pe întuneric. Jos se vede o deschizătură roşie din care iese… iese… un om? Ba nu, sunt eu. Roşie e lumina din spatele meu, iar acolo jos – o imagine în oglindă. Parcă aş ieşi din… Of…

Partea de la parter a expoziţiei e diferită. Sus era factologia, jos e opera şi interpretarea ei. Privesc un film de scurt metraj. Kafka era captivat de filozofia chineză, Zenule! Nu ştiai asta, nu? O pată, care este un om, care este el şi umbra sa. Apoi perspectiva se schimbă şi vedem tot mai mult din peisaj. Atât de mult încât nu mai vedem omul. Vedem castelul. Lucrurile, care apar şi dispar, generează un gol la stomac. Teama de vid cică se cheamă…

Intru într-o sală care este doar sertare. Pe unul scrie: Max Brod, pe altul scrie: Josef K. Pe altele scrie altceva. Pe unele nu scrie nimic. Unele sunt deschise, altele – nu. Se aude sunetul insistent al telefonului. Sunt aparate pe coridor. Tentat să ridic receptorul (ca în Matrix). Ba nu, nu mai sunt tentat – un iad birocratic, asta e…

Spre sfârşitul expoziţiei dau de un citat: “Mesia va veni doar atunci când nu vom mai avea nevoie de el.” Octavo Notebook G.

…

La ieşire din muzeu văd o coţofană. Îmi amintesc că în cehă la coţofană se zice “kafka”. Perfect! Putea fi altfel?

Muzeul Kafka.

P.S. Cred că e clar, dar dacă totuşi nu e, apoi să se cunoască acuma: recomand cu insistenţă acest muzeu.

Da, cred că Bru e cel mai potrivit nume pentru orașul, care s-a decuplat de rădăcinile sale medievale (flamande? valone?) și s-a metamorfozat într-un soi de oază futuristă cu tentă arăbească. Corp străin pe un trup nobil – zgârie-norii Coaliției rețelelor hoteliere, instituțiilor financiare și oficiilor administrative, înrudesc orașul cu un soi de Abu Dhabi european. Ieftin și nefiresc. Un amestec de ghildă hanseatică și califat.

Dar ce zic bruxellezii? Locuitorii originari din Bru tac chitic, căci între timp au devenit minoritate națională; căci au cedat majoritatea eșalonului nereprezentativ al națiunilor europene format din politicieni și birocrați (și nu din oameni în carne și oase).

Bru este un castel pe lângă care Castelul lui Kafka e un copil. Oficiile administrative arată exact ca un terminal de aeroport. Sunt șapte etaje. La fiecare etaj sunt patru săli de conferințe. Pe culuare sunt instalate monitoare pe care sunt afișate denumirile conferințelor. Una din ele zice „Republica Moldova”. Copiatoarele și aparatele de cafea stau orfane pe coridoare ca într-un depozit de lost & found. Intru în cea care zice 3d. E un conveier. După noi intră ghanezii (de exemplu), după ghanezi – chinezii, după chinezi – francezii. Ș.a.m.d. Castelul este inabordabil, inaccesibil, intangibil. O mașină de tocat discursuri și aplauze.

Îmi aduc aminte că Julio Cortázar s-a născut la Bru și a fost traducător de meserie la UNESCO. Mda, căci a tradus pentru a putea scrie. Oare cum suporta otrava plicticoaselor reuniuni ministeriale? Otravă, administrată, de altfel, în cantități industriale. Într-o scurtă povestire din ciclul genial de Poveşti cu cronopi si glorii (1962) Julio ne informează despre numirea în funcție a membrilor unui comitet interstatal care, cazual, se dovedesc a fi Felix Smith, Felix Voll, Felix Romero, Felix Lupescu, Felix Paparemologos, Felix Abib și Félix Camusso. Aplauzele se preschimbă în nedumerire, presa face scandal, iar membrii comitetului se văd obligați să-și dea demisia pe motivul de a nu putea răspunde cu toții la același apelativ. Invocând motive de sănătate, biensur.

Mai bine la cârciumă. Tragem la Monk, căci în Delirium Tremens toate locurile sunt ocupate. În curciumă spiritul cosmopolit nu încape să intre, căci berea belgiană e regină. Respectiv, consumatorii – vorbitori de limbi babilonice, o înghit convertiți, indiferent dacă se cheamă Chimay, Duvel, Leffe, Grimbergen sau Ramée. Le iubesc pe toate din prima, deși cred că Duvel e cea cu cel mai mare impact.

La a patra halbă încep să-i înțeleg pe frații europeni. Da, are sens.

Gao Xingjian

Să ştiţi că pe mine întrebarea asta mă preocupă nu mai puţin decât pe ceilalţi şi, la o adică, aş menţiona că interesul celorlalţi e superficial, vor să vadă cum mă descurc cu întrebarea şi de fapt îi doare în cot cine sunt eu realmente şi, oricum, n-am nici cea mai vagă intenţie să mă trădez aşa pe şleau de florile cucului, prin urmare îndrug ca la carte: Cutare Cutărescu, născut într-un anumit loc, am mers la un anumit liceu; l-am absolvit cu diplomă de merit; am mers la o facultate… ha! pe care am ales-o din simplul motiv că la medicină s-a schimbat examenul de chimie pe fizică şi s-a irosit efortul meu supraomenesc de a despica în patru valenţele şi covalenţele – normal această digresiune rămâne nearticulată şi nici un muşchi facial nu trădează prezenţa ei. Reiau firul: după facultate mă angajez la corporaţia în cauză unde fac vertiginoasa mea carieră de la angajat simplu la angajat superior, după care devin angajat coordonator şi peste puţin timp – angajat principal. Ulterior sunt promovat la şef de secţie de angajaţi, după care devin şef de direcţie de angajaţi, apoi – director-adjunct de departament de angajaţi şi, în cele din urmă – director de angajaţi. Hotărăsc să lansez cariera la un nivel mai elevat (în realitate mi-e frică că plictiseala o să mă termine până apuc să termin io cariera vertiginoasă) şi, prin urmare, optez pentru un masterat.

O abordare cronologică are totuşi meritele ei, ca minimum are o structură şi încape uşor pe o pagină de CV. Evident, fiind o structură îi scapă esenţialul: cum făceam febre ca să nu merg la înot sau să nu scriu compuneri; cum pierdeam autobusul ca să nu merg la şcoala de pictură; cum pictam interminent – la ore, acasă, în caiete de matematică, pe foi de desen, pe orice colţişor de hârtie, pictam orice – eroi ai Greciei Antice, eroi din mitologia scandinavă, pieile-roşii, vrăjitori, şerpi, cai, dragoni, oameni-delfin, oameni păsări, oameni cu capete de lei, chipuri şi nuduri de femei, chipuri de bărbaţi… În CV – nici o urmă de la discuţia cu pictorul mai în vârstă, pe care nu mai ştiu cum îl cheamă (mă îndoiesc că am ştiut vreodată), dar care m-a încurajat. Dacă eram serios în privinţa asta era cazul să merg la Lvov sau la Riga, cică compoziţia are dinamism, iar maică-mea speriată căci cum adică să trăiască puiul ei din capul lui? Eu nu eram speriat din simplu motiv că eram total inconştient la această vârstă: să desenez era la fel de simplu ca şi să respir, mai simplu decât vorbesc şi cu siguranţă mai simplu decât să mănânc. Dar planurile de viitor erau un oaspete rar în mintea mea. În CV nu scrie că eram timid. Confidenţa era un lucru cu care nu mă intersectam la prima ocazie. Şi totuşi dacă eram în apele mele puteam să trec drept un tip arogant. Să te miri! Eu eram inconştient de toate acestea…

Iar la lucru am prins curaj – câteva tranzacţii reuşite, promovările, subalternii, prima iubire, prietenii, a doua iubire, soţia, adaosurile la salariu, berile – se pare că nu mă descurcam deloc rău până când într-o noapte citind o carte de Milorad Pavic mi-au ţâşnit lacrimile din ochi căci nu mai ştiam cine-s eu. Să fie asta ceea ce trebuie să fac tot restul vieţii? Eu sunt ăsta sau nu-s eu? Şi cum rămâne cu băiatul care nu a mers niciodată la Lvov?

Gao Xingjian pe care-l citesc la moment mă tormentează. Ca să vezi, eroul lui tocmai se află în căutarea Muntelui Sufletului (care de fapt e o metaforă pentru căutarea sinelui), iar tot ce face el este să cutreiere China, colecţionând impresii şi oscilând între necesitatea de a se izola pentru a-şi cultiva individualitatea şi necesitatea de a fi împreună cu alţi oameni. pentru a comunica şi a se face înţeles. Un roman on the road în stilul lui Kerouac şi Stasiuk, numai că se întâmplă să fie chinez. Respectiv, nu există o fabulă – doar o direcţie. Aici – întrebarea; dincolo – răspunsul. Faptul că e chinez îi adaogă culoare, China socialistă fiind o versiune absolutizată a suprimării „eului”, în timp ce Occidentul capitalist – un monument al individualismului.

Ceea ce nu vrea să însemne că cine sunt io e o întrebare uşoară în Occident. Toată aventura asta îmi aduce aminte de fabula cu porcii spinoşi care doreau să se încălzească în jurul unui rug: dacă se apropiau prea tare de foc se înţepau unul pe altul, iar dacă se fereau – îngheţau de frig. Se pare că şi noi suntem înarmaţi cu nişte ace invizibile fiindcă distanţa ne aruncă în agonie, iar apropierea – în irascibilitate. Vrem şi companie şi spaţiu privat. Avem o dilemă care strigă din interior: cine sunt io!!!

Sfârşitul lumii de Gao Xingjian

Tranchilizat revin acasă la Muntele Sufletului şi nu mă simt deloc clarificat. Nu se poate ca acest flux de gânduri să reprezinte „eul”. Sunt şi mai efemere decât durerea! Ideile dacă le uit şi mă re-vizitează le i-au de noi, durerea e barem recognoscibilă. Dacă se dovedeşte că suntem clădiţi dintr-un aluat atât de poros „eul” ăsta nu e mai bun de nimic, nu te mai poţi bizui pe el. Şi pun pariu că peste şapte ani dacă mi se nimereşte să citesc aceste rânduri am să fiu sincer nedumerit în privinţa identităţii autorului.

Poate e vorba de principii? Cu siguranţă ele sunt ceva mai durabile decât monologul interminent… Îmi închipui că Martin Luther King nu avea dubii în privinţa identităţii sale. Şi nici Karl Marx dacă veni vorba despre principii. Dar ăştea ştiau clar care este rostul lor şi misiunea. Poate că aici e şiretlicul, poate că fără o misiune concretă “eul” e slab şi difuz!!! Îmi place ideea asta. Oamenii care sunt conştienţi de misiunea lor poartă “eul” ca pe o flamură. Şi, venind vorba, insignele îşi au meritul lor. Pentru un cavaler din Evul Mediu numele era ca un steag pe care îl apăra de duşmani şi îl păstra nepătat necătând la orice, în timp ce în epoca buletinelor de identitate şi a codului fiscal din 13 cifre lucrurile nu mai stau aşa. Totul se pierde în birocraţia cotidianului. A avut dreptate Kafka orice ar fi avut el în vedere. Şi Xingjian, ăsta, e genial, au făcut bine că i-au dat premiul Nobel.

Iar eu, cel care scriu aceste rânduri, sunt probabil băiatul acela care picta interminent şi mai era şi timid. Sunt sigur de asta pentru că băiatul pe care îl am în imagine nu s-a întrebat niciodată: cine sunt io?