Volumul de față cuprinde patru texte (patru „T”-uri): Territoria, Tatuajele tatălui meu, Totemul și Trilogia scarabeului.

Să zic că lecturarea lui Garaz a fost plăcută ar fi o enormitate. Cu siguranță stilul său e savuros și, pe alocuri, muzical chiar, însă temele pe care le abordează fără echivocuri nu-s niște teme cuminți și tocmai de asta textele-i sunt interesante.

Territoria

Citez din „Territoria”, romanul care evocă viață dată în chirie Armatei Sovietice:

„Și iată așa, timp de doi ani, rătăcind ritualic pe pistele nisipoase ale Perimetrului, am fost învățați să adorăm Territoria, divinitatea-mamă a santinelelor. Zona și Perimetrul erau mama și tatăl Territoriei, iar articolele din Codul militar referitoare la efectuarea serviciului de pază eram obligați să le știm ca pe o rugăciune. Subofițerul Șumeiko era „starețul” nostru, verificând continuu cunoașterea pe dinafară a articolelor în cauză, iar noi eram „preoții”-santinele ai unei religii doar pentru noi inventată și doar de noi știută.”

Dar să nu ne lăsăm seduși de tonul șugubăț al autorului, în realitatea acest ton este o maskirovka (camuflaj) menită să ascundă iadul acelei existențe suspendate în timp. Muncile grele, privațiunea de somn, bătăile, umilința, înhăitarea, înhăinarea… Degetele se obișnuiesc să existe în calitate de pumni; abilitățile lor de a mânui un instrument muzical sunt lipsite de noimă în Territorie. - Mă sinucid sau mai răbd? era întrebarea de serviciu. Paradoxal, mai se putea răbda. Dar nu au fost și din cei care n-au răbdat.

Tatuajele tatălui meu

…sunt lucrate cu o finețe exemplară. Încercarea lui Oleg Garaz de a reconstitui un arbore genealogic nu este lipsită de riscuri. Felul special în care îl salutau consătenii pe bunelul său ascundea un mister. Bunelul Sava a fost comunist și a fost persecutat de jandarmii români în perioada interbelică. La sosirea „invadatorilor” sovietici bunelul a devenit „autorul” listelor care făceau să dispară familii întregi de culaci. Tatăl lui Oleg, comunist la rându-i, a căutat să șteargă această pagină rușinoasă din istoria familiei, unde se pare că a fost mai mult oaspete decât om de-al casei.

Moștenirea pe care i-o lasă fiului este un șir de absențe și tăceri. Tăceri și tatuaje. După moartea sa, tatuajele sunt tot ce i-a rămas fiului. Imagini răzlețe prin care încearcă să reconstituie un trecut.

Oleg Garaz nu caută să impresioneze și nu acceptă ocolișuri. Lucrurile au fost cum au fost, indiferent unde încercăm să ne poziționăm astăzi. Nu încape îndoială că astfel de încercări de a „integra” trecutul sunt lucrul de care ducem lipsă într-o măsură mai mare decât de URSS sau de UE. O face Vasile Ernu în felul său special, o face Cheianu, acuma și Oleg Garaz… Poate iese ceva bun capul nostru, al „baserilor” în cele din urmă.

Totemul

După mine „Totemul” e cel mai slab din cele patru „T”-uri. Un gen de masturbare intelectuală, poate chiar intenționată. Dacă da, atunci e de bine, căci tot ce prezintă interes în acest text, este anume descoperirea alterității sinelui. În intimitatea propriului său cuget, autorul găsește o ființare asocială și autosuficientă. Muzica se pare că e singurul lucru care incită această existență a sa, semi-autistă. Dar, mă rog, e doar părerea mea: gândirea care se coace v sobstvenom soku (în propria sa zeamă) este stearpă și inutilă.

Trilogia scarabeului

…a fost motivul supărării lui Dan C. Mihăilescu care i-a făcut o critică aspră lui Garaz. De aici a pornit o discuție intrigantă despre sentimentul de culpabilitate a românilor, despre capra vecinului, despre tabuuri și eresii în spațiul ortodoxiei. Propun să mutăm discuția pe blog, dacă au mai rămas cumva puncte de pus pe nelipsitele „i”-uri.

Sunt sigur că au mai rămas. Constatări de genu’ „să ne unim căci dacă punem la un loc hărnicia voastră, a moldovenilor, cu istețimea noastră, a românilor” (o cunoștință la „Podul de flori”) sau „așa-i că-ți place accentul meu?” (o studentă din România la noi, la facultate) – am auzit și io cu prisosință. M-au enervat, asta e, dar nu într-atâta încât să zic că pân-aici a fost, de acum încolo, fiecare își vede de soarta lui, pre limba lui, „baserii” pe de o parte și „armenii” (denumire argotică dată românilor) pe de altă parte. Sunt aproape sigur că DCM nu și-a imaginat asemenea neghiobii (ele au fost rostite de către alții, desigur), dar există un lucru pe care DCM nu are cum să-l înțeleagă:

Oleg Garaz deschide „Trilogia scarabeului” cu o referință la Viktor Erofeyev. Noi „baserii” știm cum să-l citim pe Erofeev. Există o tradiție a bancurilor sovietice, există și o tradiție literară în care s-au afirmat niște Zoșenko, Bulgakov, Ilf și Petrov, conform căreia nu tot ce e scris trebuie citit cu gravitate. Ceea ce scrie Erofeev e un fel de șagă, ceea ce lasă nescris și se citește printre rânduri (în URSS toată lumea cunoștea alfabetul „printre rânduri”) e ceea ce contează cu adevărat. Respectiv, îmi permit să conchid că și la Oleg Garaz epopeea gâlcevei dintre „baseri” și „armeni” e un fel de șagă… dar ce contează cu adevărat?

Contează faptul că aici și acum se construiește un mit. Iar noi suntem actorii acestui mit. E ciudat pentru români să afle de existența unor români alfel – basarabenii (paleo-români ne botează Garaz, un fel de québécois din punctul de vedere al matricei parisiene); e ciudat pentru moldovenii chirilici să descopere o nouă patrie-mumă. E ciudat. Și ce?

Poate că o analiză sociologică, bazată pe cifre și documente e mai pertinentă unei discuții „la rece”? Poate că da, pentru tipi culți precum DCM. În schimb tonul șăgalnic arborat de Oleg Garaz se potrivește mitului.

Ce face autorul acolo unde minciunile, legendele, superstițiile abundă? Bagă metafore. In extremis. Poate că în acest fel mitul va crapa și va ieși la iveală adevărul gol-goluț.

Recunosc, nu auzisem anterior o iotă despre scriitorul cu numele hieroglific Astvatsaturov şi nici de Radzinsky Oleg. M-au ademenit copertele. În primul rând, fii de acord, referinţele culturale la Henry Miller şi Liusea înscrise pe coperta cărţii cu inconfundabile fonturi gardofile (de regulă utilizate pentru a zgâria un „X”, un ”Y” și un caracter chirilic cu căciuliță), m-au stârnit suficient de tare ca să culeg cartea de pe raft. Cules. Răsfoit.

În primul paragraf din „Îmbrăcați în pielea goală” se vorbește despre starurile de care ne amorezăm în adolescență. Ce chestie! Unul care era îndrăgosti în Monica Vitti a terminat prin a scrie o teză despre Cehov; cel îndrăgostit în Marylin Monroe a ajuns directorul unei rețele de comerț, iar cel pasionat după o actriță porno americană a făcut carieră de bandit într-un mic orășel de provincie. M-am gândit cu nostalgie la Snejnaia Koroleva și la Milady de Winter (fiind atras irecuperabil de femme fatale) și am pus cartea pe tejghea. Oricum la acea vârstă mă îndrăgosteam cu aceeași regularitate cu care citeam romane. Eram un tip împrăștiat. Am ajuns să fac zen pe post de hobby.

Scoicile kaori se fac responsabile de cealaltă achiziție. „Surinam”. Te anunț când termin cartea.

Nu regret deloc acest impuls. Am citit romanul-eseu al lui Astvatsaturov într-o săptămână încărcată cu multe alte evenimente. Lecturile serale erau un deliciu. Contemporanul nostru știe el ce știe. Stilul denotă o filiație clară Cehov – Zoscenko – Ilf & Petrov cu scântei post-moderniste à la… nici nu mai știu… à la Astvatsaturov? Ironic dar rafinat, Astvatsaturov face o xerocopie excelentă a zonei UReSeSiste din ultimii 30 de ani. Ca și în cazul unei imagini trase la copiator, se pierde nițel din culoare, în schimb esențialul se conturează mai clar. Cucerit de atâta sinceritate, exclam convertit: „Da, măi, așa a fost!”

Turcul pistolar și Astvatsaturov

Lecturarea lui Astvatsaturov marchează o curioasă emancipare…

Doar știi că sunt pedant în privința lecturilor și am un registru al cărților citite în ultimii 22 de ani? Păi iată, nefiind foarte dificil să fac o statistică, am socotit că în ultima decadă am citit doar trei volume scrise de scriitori ruși: „Notițele vânătorului” de Turghenev, „Cevengur” de Platonov și acum acest Astvatsaturov. Tabuizarea „rușilor” s-a produs ca urmare a faptului că, anterior, citisem en gros din autori ruși. În total 60 de volume, inclusiv capii –Dostoevski, Tolstoi; dar și fantaștii – Bulîciov, Efremov, Beliaev, frații Strugațki.

Am schimbat un univers, pe care am ajuns să-l detest, pe unul mai mare și mai strălucitor. M-am cosmopolizat. Am citit foarte mulți japonezi – 68 și argentinieni – 55. Ceva am câștigat, dar ceva am și pierdut. Acum îmi dau seama cât de multe au trecut pe alături…

Se prefigurează Anul Marilor Recuperări. Am în plan să-l citesc pe Șalamov și pe Dovlatov. Zamiatin. Nabokov. Pe Sorokin în citesc chiar acum („Kremlinul de zahăr”) și poate că am să ajung și pe la Sanaev. Am chef să-l recitesc pe Krjijanovski.

Etc.

Nabokov e încrucișarea celor două literaturi. E cazul să mă ocup și de el. Până una alta citesc „Moby-Dick” și mă extaziez după o poezie de Joseph Brodsky. Am citit-o de câteva ori în ultimele 24 de ore…

Iată un fragment. În rusă.

Я сижу в своем саду, горит светильник.
Ни подруги, ни прислуги, ни знакомых.
Вместо слабых мира этого и сильных -
лишь согласное гуденье насекомых.

Nu m-aș încumeta s-o traduc. Textul integral e de-aici.

În drum dinspre Joseph Brodsky spre Brodski Iosif , aflu via Vasile Ernu despre existența unui motan și jumătate. „Un motan și jumate” e titlul unui filmuleț de Andrei Khrzhanovsky. E bestial!

Dar, destule cuvinte, filmul vorbește de la sine…

1.

2.

3.

Apropo, îmi spune cineva dacă există vreo legătură între Andrei Khrzhanovsky și Sigizmund Krzhizhanovsky? Pe Sigizmund tre să-l citești. E foarte bun. E făcut din același aluat ca și Ilf & Petrov. Doar cu o decadă mai devreme.