Eurokitschu? Merită să mai vorbim despre el? Ăsta apelează la patriotism, vinde fundu de suflet și se vrea simbol al identității naționale. Să-l dăm naibii.

Ediția din anul ăsta a Eurovizionului norvegian bucură cu mult eurotrash și puțin eurokitsch. Realmente, bulgarii și slovacii n-au fost pe fază și s-au făcut de râs. Mă gândeam la un top invers, dar zău că nu merită efortul. Uitatul uitat să fie și să nu ne mai amintim de el niciodată.

Din motive greu de înțeles (dar lesne de ghicit) am să o las în afara discuției pe Paula Selig & Ovi (ce nume inspirat!) și odată cu ei – pe Sunstroke Project și Olia Tira. Să plătească birul fraților de dincoace /de peste Prut cine vrea, eu anul ăsta mă abțin. Sin esfuerzo.

Prin urmare, sucomb în eurotrash. Juisez de rând cu toată lumea.

Favorita? Lena. Indubitabil. E sexușcă. Când zice de underwear mă topesc, iar când sloboade vocalul său ascuțit provoacă niște microorgasme foarte subtile. E tare sora nemțoaică. După mine – cea mai tare!

Urmează favoritu. Petr Nalitch. Din punct de vedere al lansării un Pavel Turcu cu voce, inspirat, carismatic, simpatic. Nu e Guitar, dar înmoaie inima la cel mai înalt nivel. Faptul că n-a trecut prin mașina de tocat Alla Pugaciova merită toate aplauzele. E omul nostru. Să-l votăm!

Pe locul trei vine greco-armeanca Eva Rivas. Sunt împărțit în două. Notele de patriotism (duduk, versurile) mă teleportează într-o stare de alertă. Dar Eva își flutură dezinvolt pletele și io mă topesc, accept, sucomb, sucomb… Are șanse mari. Mai mari decât favorita & favoritu. S-o votăm din principiu ca să câștigăm pareul.

Cine mai place? Ucraineanca cu nume gender-conștient Aliosha. E superbună și supergreșită d.p.d.v. eurovizionistic. Ce păcat.

Turcii de la maNga sunt mai creativi decât cea mai mare parte de euromediocrități. Piesa a la Muse e bunicică. De-ar mai rrupe ar fi tare mișto. Într-o conjunctură potrivită ar face să salte anumite facultăți mentale.

Balticii sunt simpatici în perseverența lor de a sfida principiile eurovizionului. Chiar sunt buni la ceea ce fac. De ce lumea crede că participarea e doar despre câștig? Imaginea smart se construiește și de pe principiile anti-establishment. Superfaini chiloțeii glitter-rock.

Ne-am lămurit? Acuma dați-i drumul animalului din cușcă.

Hai.

Promotorii lui Pavel Turcu au o problemă.

Lor nu le place Eurovizionul. Nu le place faptul că toată lumea se dă în vânt după acest concurs, nereușind să vadă adevărul care este: pentru a asculta o piesă sau două mai decente, ești forțat să ascuți câteva ore de piese chicioase. Temperatura medie pe spital e normală. Ăsta este motto-ul Euroviziunii, căci secolele de transpirație nu au reușit să producă nimic altceva, decât o mediocrație euro-pop, parfumată cu elemente de folk și striptease.

Dezgustul pentru această mediocrație este o chestie pan-europeană, nefiind specifică anume moldovenilor. Lumea bună din Madrid, Londra, Berlin și Amsterdam tratează evenimentul cu o indiferență amuzată – stegulețele și televotingul ca expresie a amicițiilor și frustrărilor naționale sunt elementul cheie al Euroviziunii, nu prestația scenică a artiștilor. Faptul că tratăm participarea la Euroviziune cu aplombul specific competițiilor sportive (un fel de Jocuri Olimpice a muzicanților) nu denotă decât provincialism.

Reacția spontană de protest față de situația descrisă mai sus este „contaminarea” Euroviziunii cu elemente eterogene cum ar fi hard-rock finlandez, glitter-rock suedez, punk-rock turcesc și lituanian, etc. Mare mirare – aceste elemente de kontră au priză la public – lumea votează așa ceva ca să nu voteze folk și striptease. Aceasta, în mare parte a fost logica promovării lui Turcu – lipind o mediocritate de o mediocrație iese ceva interesant și, eventual, reprezintă o strategie de câștig.

Criticii lui Pavel Turcu au o problemă.

Ei iau lucrurile prea în serios. Privesc participarea lui Pavlik ca pe o palmă pe obrazul culturii naționale și atentat la integrarea europeană a Republicii Moldova. Le este rușine să scoată gunoiul din casă. Cred că dacă Oslo (și Bruxelles la o adică) ne va vedea în acest emplois de „tractorist prostuț”, totul se va duce de râpă și nu ne va mai vrea nimeni în club.

Adevărata problemă este, desigur, că la comitetele sectoriale RM-UE (de exemplu) ne manifestăm realmente în calitate de „tractoriști prostuți”, lucru pentru care Pavel Turcu nu poartă nicio vină. Nu vorbim limbi europene, nu știm ce dorim să obținem, ne simțim somați să coordonăm fiecare fleac cu șefu, vorbim aiurea în tramvai și mergem la shopping cu prima ocazie. De ce participarea lui Pavel Turcu devine o problemă pe agenda Ministerului Culturii e o enigmă care se poate rezolva ușor pe cale intuitivă: Pavlik este oglinda societății moldovenești; imaginea reflectată în ea nu ne convine nicidecum și atunci procedăm mojicește – spargem oglinda. În loc să mergem să ne pieptănăm, îl „pieptănăm” pe Pavlik.

(Aduc scuzele de rigoare pentru stimabilii tractoriști – nu e nicio regulă ca dânșii să fie prostuți. Așa vine vorba moldovenilor țâfnoși, însă chiar bunelul meu (odihnească-se în pace!) a avut tractor încă în perioada interbelică și numai prostuț nu era.)

Pavel Turcu are o problemă.

Problema lui Pavel Turcu este că el se crede compozitor. Feelingul îmi șoptește la ureche că șansele lui ar fi fost mai mari, dacă nu ar fi pretins să fie ceea ce nu este. Adică compozitor. Gospodar din talpă, Pavlik ar fi putut să spargă gheața mergând pe chestia de autentic. Un natural cum spun americanii. Chestia asta este în mare căutare, căci autenticul se citește imediat și atunci exigențele genului muzical se aplică mai lejer în cazul unui fenomen spontan. Aș risca să menționez în contextul acestei discuții fenomenul primitivismului francez – măsurând lungimea nasului și a buzelor, Henri Rousseau a adus în pictură autenticul, frumos în felul său de a nu pretinde nimic.

Dar se vede că lui Pavlik nu i-a ajuns stofă de autentic. Și e păcat, căci chiar am vrut să-i dau votul.

Dar, io zic că nu-i nici o nenorocire. Muzica adevărată nu se caută la Eurovizion. Noroc că mai sunt concertele: am fost la Indie Rock Fest (și acum ascult The Amsterdams), am fost la Chopin, am bilet la Richard Galliano. Etcetera.

N-am nici o problemă.

Aşadar, proiectul comunismului se dovedeşte a fi unul utopic. Şi asta nu din cauza că Tătuca cel Rău (Stalin) îi ia locul lui Tătuca cel Bun (Lenin, pentru unii), ci pe motivul că acest lucru ţine de domeniul fantasticului, e imposibil, un oximoron. Încoace pare să bată Platonov în pofida propriei speranţe de a găsi ecuaţia care face viaţa omului mai blândă. Orice muncă, cât de simplă, naşte un oarecare atașament faţă de produsul final; efortul se cere a fi apreciat şi, de ce nu, remunerat. Îmi aduc aminte de fragmentul despre comsomolistul care îşi plângea amarul de a fi trimis la o muncă simplă. „În timp ce unii dorm cu femei din cele mai grăsuţe, alţii trebuie să doarmă singuri pe pat de cărămidă” ofta comsomolistul necăjit. Dorinţa de echitate? Cum să nu - apartenenţa de partid nu exclude nici nevoile trupeşti, nici dorinţa de a face carieră şi de a poseda lucruri.

Eroii romanului, fiecare de felul său, caută un „loc gol”, un loc unde să se poată porni de la zero. Prin urmare, locul se face gol prin anihilarea violentă a „duşmanilor de clasă”. Se crede naiv că, odată dispăruţi „asupritorii”, comunismul se va întâmpla de la sine, fără un altfel de efort. Dar el nu se întâmplă. În locul vechilor „burjui” vine noua oligarhie revoluţionară. Din punct de vedere economic, NEP (noua politică economică) îi repune în rang pe foştii culaci. Deştepţii (oamenii cu litere) îi i-au la carandaş pe cei proști. „Atunci să-i dăm fiecărui prost câte-o armă” sugerează la un anumit moment Kopenkin. Dar adevărul e simplu: comunismul nu se întâmplă în practică, căci problema ţine de sistemul funcţional al oamenilor şi nu de actorii sistemului – pe „loc gol” răsar cât ai zice „lenin” noi proprietari, noi exploatatori…

Mă gândesc la aceste lucruri pe durata sejurului în Alanya într-un hotel all-inclusive. Din punct de vedere al valorii adăugate nu aduc nici un folos – trândăvesc, merg la plajă, mă scald în mare şi în bazin, mănânc, dorm. Dacă să faci abstracţie de preţul foii de odihnă, este exact ca în comunism – iei după necesitate, nu plăteşti… Munceşti când ai chef, dar imaginaţi-vă că într-o societate reală cineva ar avea chef, să zicem, să trateze dinţii altora sau să fie paznic de noapte. Aşa din proprie dorinţă? Categoric, există munci care, în lipsa interesului economic, ar rămânea nesolicitate, căci toată lumea ar avea chef să fie pictori şi cântăreţi (după posibilitate).

În fine… Stau la terasa hotelului şi încerc să înţeleg ce e cu Turcia.

Poate că un orăşel de vacanță nu este cel mai adecvat loc pentru a înţelege o ţară, dar aceasta (ca şi lectura lui Platonov) ţine de perspectivă: anume aici, pe litoral simt spiritul Bazarului mai bine decât, poate, la Istambul. Ca să vezi, în atmosferă pluteşte un amalgam de melodii: de la hotelul din stânga se face auzită o trupă de mariachis mexicani; ceva mai în dreapta tânjeşte un duduk armenesc; de la distanţă răzbat sunetele sacadate ale unei muzici disco. Etcetera. După mine aceasta se potriveşte de minune cu felul în care personalul hotelului vorbeşte curent germana, rusa, engleza, poloneza şi turca – pe toate concomitent şi nu neapărat inteligibil. Ei bine… poate că turca da, inteligibil. Un alt exemplu – inscripţiile. În patru limbi şi în fiecare cu greşeli gramaticale. „We hawe kids play area”. „Moroznenoie” (cu pretenţia de a fi în rusă). Deja nu mă mai miră de ce genţile făcute în Turcia pot fi şi Guci și Pumma. Ce contează o literă în plus sau în minus, geanta nu tot aia e?

Sunt impresionat căci cred că da, într-un fel geanta tot aia e. Adică execută toate funcţiile de geantă şi o literă în plus sau în minus nu joacă nici un rol. Pe „loc gol” în Turcia s-a născut o naţiune de antreprenori care au prins ideea: să produci genţi de calitate sub marcă proprie care se vor vinde la un preţ de 3 ori mai jos decât Gucci este un business inferior producţiei de genţi de duzină sub marcă „împrumutată”. Pileală? Da, desigur. Dar, după, mine Gucci tot pileală e, numai că mai mare: cică procuri nu o geantă, ci un statut social. Iar peste un sezon mai iei una (căci statutul trebuie în permamenţă confirmat). Vrăji!

Categoric capitalismul turcesc îmi este mai simpatic decât comunismul sovietic. Dovadă? Comparaţi barăcile din lemn din Zatoka (încă mai există!) cu litoralul turcesc!

Totuşi, spiritul Bazarului sau spiritul Euroviziunii? De la terasa hotelului din faţă se aude piesa câştigătoare a concursului în interpretarea unei turcoaice. Cântă teribil de fals. Ce contează o notă în plus sau în minus, cântecul nu tot ăla e?

Aici contează. Dacă era versiunea lui Alexander Rybak cred că reuşeam să adorm, dar de la atâtea note în plus şi tot atâtea în minus nu m-am ales decât cu o insomnie crâncenă.

Acum e linişte. Noapte bună!

Nici nu mai are rost de aşteptat finala - băiatul din Norvegia e un fenomen!

Din majoritatea punctelor de vedere concursul Eurovision este o pierdere de timp – din 42 de piese mediocre se reţin 2-3 (ei, plus şi cea a propriei ţări) în totală disonanţă cu efortul mediatic susţinut. Dar, trebuie să admitem: concursul are un succes fenomenal care se datorează, zic io, pasiunii oamenilor de a pune note. Elementul interactiv, creează iluzia participării. Alesul telespectatorilor este acel obiect obscur al dorinţei care ne încântă fără să ne satisfacă până la urmă (mici fiind şansele să iasă câştigător).

În lectura profesorului meu de Entertainment Industry, David Allen, succesul le Eurovision se bazează pe 5 factori:

1. Cât mai multă nuditate
2. Elemente de muzică folk
3. Dans
4. Melodie uşor de reţinut
5. Apartenenţa la o “familie” de ţări (fosta Yugoslavie, ex-URSS, ţările scandinave…)

Judecând după aceste criterii, moldoveanca Nelly Ciobanu are toate şansele să se claseze printre primii 10. Prognoza mea “oficială” – locul nr.4.

Dar în fine, eu cred că există anumite nişe ale concursului şi că, de fapt, participanţii concurează în cadrul acestor nişe. Un exemplu: Lordi în momentul său de glorie a fost unicul concurent pe segmentul muzicii rock. Respectiv, toţi rockerii (chiar dacă sunt puţini printre spectatorii eurovizionului) au votat Lordi. Strategia lor a fost diferenţierea. Respectiv, chiar dacă cei 5 factori de succes sunt valabili din punct de vedere a unei retrospective a câştigătorilor, în realitate, este o strategie proastă să te îngrămădeşti pe acelaşi segment folk+dans+voce care şi aşa este supra-aglomerat.

Dar puţin îmi pasă! Partea frumoasă a Euroviziunii este că, accidental, în cadrul concursului poţi descoperi câte o piesă bună care nu provine în mod neapărat din spaţiul anglo-saxon. Prin urmare, mă alătur caruselei şi vă prezint aici top-ul meu personal:

Medalia de aur: Alexander Rybak (Norvegia), Fairytale

Medalia de argint: Noa & Mira Awad (Israel), There Must Be Another Way

Medalia de bronz: Lοvebugs (Elveţia), The Hίghest Heίghts – păcat că n-au ieşit în finală…