Și a făcut jazz. E și normal fiind vorba de concertul de deschidere a celei de-a IX ediții de Ethno Jazz Festival.

Pe alocuri cutezător, pe alocuri sublim. La un moment dat, La Cie Trio d’en bas ne-a făcut cinste cu o bossa nova de-ți lua mințile. Mă și vedeam pe o corabie care măsoară Amazonul de la Manaus până-n deltă… Bună treaba. Trandafirii albi dăruiți de un aficionado au pătruns nu în altă parte, ci chiar în gura saxofonului, iar omul nostru a cântat așa, cu un saxofon prin de roze. Iar traducătoarea s-a ales cu o petală.

O să-l numesc Jazzualdo. Nu un jazzualdo oarecare, ci unul cu majusculă. Jazzman de la cap la coadă, care imporvizează chiar și atunci când tace.

În partea doua a concertului am avut parte de niște ghitară flamenco de sorginte iraniană, acompaniată de o altă ghitară de sorginte ceșească, un contrabas și o percuție. Cehi și ei. De contrabas mi-e milă. Un instrument atât de neîndemnatic și atât de bun la suflet… Shahab Tolouie Trio le zice.

Publicul a fost entuziasmat, dar sincer să fiu, n-a făcut treabă iranianul. Un gen de Gipsy Kings în farsi, pornit pe seducție, dar comercial ca esență. Nici chiar manelist, acceptabil pentru un Vicky Cristina Barcelona (2008), însă alături de corifeii muzicii flamenco nu are ce căuta. Adică alături de Manitas de Plata sau Paco de Lucía n-are. A încercat iranianul să impresioneze cu bărbuța lungă și cămașa despuiată, însă la noi pe madrizen se vrea mai mult.

Ca să nu existe dubii, încearcă să fredonezi “o soră şi-un frate suntem la părinţi…” în viteza patru. Auzi? Deci despre asta e vorba.

Dar ca să nu mai stăruie în urechi melodia asta de jăle, zic să ascultăm un corifeu.

Siñoras y siñores: asta-i viața!

Fain. Te leagănă, te descătușează, se combină cu o cerveja la orele după amiezii și merge cu o caipirinha (zahăr brun, limete, votcă de trestie) după apusul soarelui. Sună-mă dacă ai chef, don’t be afraid, you can call me…

Eliane Elias s-o întâmplat cu una brună și un clid de cărți prospețele procurate de la Librăria Humanitas (din Curte) unde se intră de pe Calea Victoriei. Filozofi și oameni de litere.

Dar n-o fost așa de la Adam și Eva. Pe vremurile stagierii mele bucureștene existau casete de doi bani care se vindeau în stradă și care le conțineau tot ECM-ul, dar, în mod particular, aveau Egberto Gismonti și Naná Vasconcelos. Puștani care au învățat jazzul improvizând cu granule de nisip. Și au făcut să se audă oceanul pe malurile Dâmboviței și a Bâcului.

Ceva de genul Música de Sobrevivência – se poate supraviețui fără ea?

D-apoi berimbanul vrăjitorului de Naná, care-și aduce aminte de patria angoleză?

Asta așa, por si acaso. Să nu creadă lumea că Braziu e numai bossa. E de tot felul.

Clar?

Bene. Acuma, hai la Ethno Jazz Fest.

Îl ascult pe Galliano de mai multă vreme. În 2007 am regretat să mă aflu la Washington D.C. când idolul meu făcea ravagii la Ethno Jazz Festival Chișinău. Acum mi-am împlinit visul.

Ah!

Oh!

P.S. Mai e ceva de adăugat. Acordeoniștii de la Concertino au bucurat foarte tare. Bravo! Nu trag video, căci în comparație cu Richard Galliano o să pălească, deși pe viu s-au auzit foarte bine alături de maestro. Parol!

Dar să fiu înțeles corect: impresia vizuală pe care o produce e dicolo de limitele imaginației. Valoarea cinematografică a geniului Caucazului e indubitabilă și n-oi fi eu cel care o va pune la îndoială. Dar parcă totuşi face film pentru regizori, nu pentru spectatori…

Ca spectator, însă, am profitat din plin de această „escapadă în Caucaz”, vizitând cu egal interes Armenia, Georgia și Azerbaijan.

Armenia

„Culoarea rodiei” (1968) este probabil cel mai inovațional proiect. Aici artistul se află în fața unui cufăr fermecat din care extrage, una după alta, minuni nemaivăzute și nemaiauzite. Ordinea în care lucrurile sunt extrase din cufăr sunt aproximativ cronologice – ele recapitulează viața poetului armean Sayat Nova: copilăria, tinerețea, bătrânețea, moartea… O biografie neconvențională. Mai degrabă un album de fotografii în mișcare, decât perindarea evenimentelor.

Culoarea rodiei

Simbolurile sunt abundente. Cele mai multe din ele extraordinare și inedite. Imaginea manuscriselor medievale care se usucă în suflul vântului; intrarea oilor în templu; lumânările din biserică stinse de bătaia aripilor cucoșilor (concomitent se stinge și viața poetului). Pe scurt, un tezaur pentru cineva care încearcă o teză de doctorat într-ale cinematografiei.

Georgia

„Legenda cetății Suram” (1984) este cel mai „lizibil” dintre toate trei. Chiar dacă e un palimsest.

La suprafață e o legendă a cărei paralele le găsim în „Meșterul Manole”. Simplul fapt că „pentru lucrurile care contează cu adevărat, prețul e pe potrivă” este relatat cu multă convingere și finețe. O cetate se năruie interminent și nu se reușește finalizarea ei până ce un tânăr nu se sacrifică pe sine, fiind „zâduit” în peretele cetății. Deci atenție: o națiune nu e puternică prin numărul soldaților, înălțimea zidurilor sau cantitatea bombelor, ci prin capacitatea de autosacrificiu al cetățenilor. Balada noastră e nițel mai „sadică”: la noi Meșterul nu pe sine se sacrifică, ci pe cel mai scump lucru din lume – iubita sa nevastă!!!

Miezul problemei – de ce se năruie zidurile cetății? E vorba de o trădare anterioară, un păcat enorm care trebuie ispășit. Aici Parajanov îl aduce în poveste pe georgianul convertit la islam și rebotezat într-un apus al vieții. În paralel, unul din personajele centrale, Durmish-Khan, și-a trădat iubita luându-și alta de nevastă. Botezul, jurământul credinței dintre doi iubiți sunt ca zidurile cetății – odată încălcate, zidurile se năruie.

Legenda cetăţii Suram

La rădăcină avem niște imagini arhetipale – structura mitului. Parajanov când face un film e ca și cum ar țese un covor. Pe el nu îl interesează ca ramurile sau păunii să fie pictați „realist”, ci ca simbolurile să fie acolo unde trebuie să fie. Nu știu dacă reușesc să mă explic prea bine, dar asta era impresia mea – un covor oriental. Un covor cu toate elementele lui – arborele lumii, grădina raiului, oceanul-mare.

Azerbaijan

„Ashug-Karibi” (1988) este o poveste despre triumful iubirii. Așugul este bardul din Caucaz. Un tânăr așug se îndrăgostește într-o fată bogată. Deși inima fetei îi aparține, mâna îi este refuzată de tatăl fetei. Așugul pleacă în căutarea destinului. Cântarea adevărului e o povară istovitoare. Surzii, orbii și necăjiții sunt prietenii poetului, însă relația cu cei bogați și cei puternici nu e simplă.

Ashug-Karibi

Ca să scurtez, am să divulg totuși că așugul se întoarce într-o mie și una zile la iubita sa. Ea îl așteaptă și se joacă nunta. Deci e cu happy end. O poveste ca toate povestile dar poate că e cazul să amintesc că respectiva i-a fost dedicată lui Andrei Tarkovski, discipol și învățător al lui Parajanov. Apropo şi de relaţia cu puterea.

Folclorul e esențial pentru „Ashug-Karibi”.

Dacă ai ureche pentru el o să-ți pice bine fuziunea folclorului caucazian cu jazzul practicată de The Shin. Zaza Miminoshvili (chitară, panduri), Zurab Gagnidze (bass, voce) și Mamuka Gaganidze (voce, percuție) au mare trecere la Chișinău. I-am văzut în două rânduri cu ocazia Ethno Jazz Festivalurilor din septembrie și am chef să-i revăd. Ultimul lor proiect se numește „Focul Mării Negre” de unde și piesa:

La fel ca și Parajanov, cei de la The Shin topesc malurile Mării Negre: Caucazul, Ucraina, Moldova, România, Bulgaria – e vesel la noi…

Louis Sclavis și sobrietatea catedralelor

Etnic? Hm…

Energizant. Expresiv. Euforic.

Louis Sclavis e un meseriaş pe care îl cunoaşte toată lumea. Discografie impresionantă. Elementul etnic e prezent în jazz-ul pe care îl practică ca sursă de inspiraţie, distilat printr-o inteligenţă muzicală extraordinară. Fonul muzical este secţiunea ritmică. Foarte urbană şi dinamică. Ca viaţa din zilele noastre. Prin ea răzbate doina melodioasă. Melodia îl face recognoscibil.

- Oriental, îmi suflă la ureche Zeneasa.

- Alpin, îi suflu înapoi la ureche soţiei.

Poate că e din cauza banerului din partea sponsorilor elveţieni, nu am cum să ştiu. În tot cazul există un „ceva” folcloric care migrează pe teriotoriul vast dintre Pirinei și estul Europei. „Sobrietatea catedralelor” îmi vine în gând o comparaţie. Muzica lui Sclavis nu este veselă. Dar e Jazz!

Hrrşşşt!

Mişcându-se pe contrasens, Duende y Aire, care au evoluat în partea a doua a concertului, au procedat exact invers. Au concertat într-o veselie. Sunt şi tineri şi simpatici. Şi etalează o tehnică formidabilă. Ăştea au şterpelit din latin jazz şi din bossa nova tot ce e mai bun şi le-au pus straie naţionale flamenco. Nu degeaba am fredonat Old Brazil în drum spre sala de concert.

Dunde y Aire ne-au amețit cu beția unui jazz încrucișat cu flamenco

Au rrrupt publicul. La auzul lui Song to My Father (piesa cu care te-am înnebunit în vară) credeam că zbor. Nu credeam, zburam!

Ei bine, Duende y Aire au folosit piese cu care nu se putea greşi. Dar au avut meritul de a le interpreta într-o manieră inedită. Cu rafale de flamenco.

M-am gândit la Paco de Lucía. M-am gândit la Madrid şi la felul în care se adună tineretul seara pe lângă baruri sau staţii de metrou și bat ritmul flamenco din palme.

Ce fericit am fost! Dar vezi şi tu că aşa evenimente se merită să aibă loc mai des la Chişinău…