Ha! Ce m-am mai amuzat la faza cu statuia lui Isus. Răstignit, dar fără cruce, cu o inscripţie care zicea următoarele: “Am fost tras pe sfoară însă, în cele din urmă, sunt liber”. Dar gata, tac, nu mai spun nimic despre film. Dar ce poftă de drum, bre!

Însă în timp ce priveam filmul mi-am amintit de altele două privite în adolescenţă. Unul din ele, nu ştiu cum se numeşte, l-am văzut la cinematograful Kotovski, la Bălţi. Era despre nişte şoferi de camioane de cursă lungă. Tot filmul era on the road. N-am priceput nimic. Însă acum îmi dau seama că, probabil, a fost un film tare fain.

Un alt film de care mi-am amintit sunt de fapt nişte secvenţe. Nu l-am privit până la capăt. Un cuplu tânăr închiriază o casă în provincie. Într-un orăşel minier din nordul Angliei. Vecinii sunt nişte vandali care le iau cu asalt casa. Sunt terorizaţi la propriu, nu la figurat. Nu l-am privit până la capăt. Ce film bizar, m-am gândit. Şi am schimbat canalul. Dar nu contează. Mi-am amintit de el văzând o anume scenă şi mi-a zburat imediat din cap. Însă m-am surprins la următoarele chestii:

• Filmele nu-s viaţă. Sunt o chestie care ne ajută să ne orientăm în viaţă. Ca şi cărţile. (Iar muzica e un companion de drum). Însă filmele astea începute şi neterminate, filmele cărora nu le cunoaştem titlurile, ele sunt viaţă. Nu din cauza a ceea ce spun şi arată, ci pentru că le-am văzut într-un anumit loc şi timp. La cinematograful Kotovski din Bălţi. La o anumită vârstă. Hm…
• Viaţa seamănă cu filmele. Numai că nu are un început şi un sfârşit. Filmele au titluri. Filmul lui WW se cheamă “Cu scurgerea timpului” şi există o secvenţă în care înţelegi foarte bine de ce se numeşte aşa şi ce vrea să spună acest lucru. Şi înţelegi rostul lui. Viaţa nu are titlu. Şi e open end. Poate anume din cauza că-i lipseşte titlul noi nu cunoaştem de unde venim şi încotro mergem? Şi cu ce se va termina filmul ăsta care povesteşte biografia noastră personală?

Şi atunci a apărut întrebarea:

Dacă viaţa ta ar fi avut un titlu, tu cum ai fi numit-o?

Tu gândeşte-te, iar în timp ce gândeşti, ascultă asta:

1. După faptă și răsplată, chiar dacă răsplata se produce peste câteva generații;
2. Fericirea nu stă mult timp într-același loc;
3. Nici măcar zeii nu se pot eschiva de la forța destinului.

Ryszard Kapuściński (Image: ©mermadon 1967/ Flickr)

Aflu chestiile astea citindu-l pe Ryszard Kapuściński, publicistul polonez care a călătorit cu Herodot la distanță de câteva milenii. Travels with Herodotus (2004), așa se cheamă cartea. Inspirată lectură!

Iată nu știu dacă „sus-pușii” noștri s-au inspirat din Herodot sau, eventual, din Referendrum, dar ar fi cazul să realizeze că nimbul cârmuirii nu e veșnic. Azi – călare pe cal, mâine – pe jos și desculți. E o posibilitate nu tocmai teoretică, care trebuie să fie luată în calcul. Pe mine personal, perspectiva faptului că Roata Fortunei poate să facă un viraj complet mă alarmează. N-am niciun chef să-i văd pe vechii guvernanți călare pe cal. Dar oare „ai noștri” știu asta?

E timpul să facem ceva. Cu gândul la Roata Fortunei, vă propun, mes amis, o poveste adevărată în care, zic io, se conține o lecțioară potrivită contextului local. Povestea este în trei epizoade așa că – paciență, dragi tovarăși…

Epizodul I. Solon – Cresus

Cresus, regele Lidiei, este cel mai bogat dintre oameni. Are avuții de tot genul: podoabe din aur, etc. Dar se întreabă, dacă asta-i fericirea. Solon, înțeleptul atenian este în ospeție la el.

- Cine crezi că e cel mai fericit om de pe pământ, întreabă Cresus.

- Au fost niște eroi greci, dar au murit. Înțeleg că te aștepți să afirm că tu ești, măria ta, dar permite-mi să te avertizez: atâta timp cât suntem în viață nimeni nu se poate numi fericit, căci norocul e schimbător și nu știi ce te paște mâine.

Cresus e contrariat, dar în fine… Scurt timp după acest incident, se întâmplă un accident. Feciorul lui Cresus este omorât din greșeală la vânătoare. În conformitate cu versiunea oficială, ucigașul se sinucide de-asupra mormântului victimei. Oricum, Cresus e cel perdant.

Epizodul II. Cresus – Cirus

Cirus, regele Persiei, își edifică un mare imperiu în vecinătatea Lidiei. Cresus își simte poporul amenințat și se gândește că dacă atacă el primul, s-ar putea să oprească creșterea vecinului. Conform cutumei, consultă oracolul din Delfi. Partea asta e arhicunoscută: dacă pornești la război, un mare stat va fi doborât – a rostit oracolul.

Normal că Cresus se vede încurajat de această profeție, crezând că e vorba de Imperiul lui Cirus. Normal că se greșește, căci nu întâmplător profețiile sunt pline de ambiguitate. Cresus și 14 adolescenți lidieni sunt condamnați să moară în flăcări. Focul arde, iar Cresus își aduce aminte de vorbele lui Solon.

- Solon. Solon. Solon, rostește pătimaș Cresus.

Cirus pare mișcat de această imagine. Se răzgândește dar e prea târziu, căci flăcările deja au cuprins bârnele. Cresus, conștient de această schimbare de atitudine, îl invocă pe Apollo. Imediat se dezlănțuie o furtună care stinge focul.

Cirus îl iartă pe Cresus și-l așează în dreapta sa ca pe un egal.

- De ce-ai făcut-o?

- Zeii m-au îndrumat prost. Ce om în mințile lui ar prefera războiul înaintea păcii. Pe vreme de pace, feciorii își îngroapă tații, iar pe vreme de război – invers. (Bucata asta e formidabilă!)

- Te iert, poți să-mi ceri orice.

- Te rog să trimiți bârnele astea Oracolului din Delfi în semn de ofrandă.

Aici Cresus a fost super-ironic, în pofida faptului că anume patronul lui Delfi, zeul Apollo, a fost cel, căruia urma să-i fie recunoscător pentru salvare.

Epizodul III. Cirus – Tomyris

În nordul Amu Daryei erau masageții. Peste ei domnea o regină – Tomyris. Cirus a pus ochii pe ea (sau pe teritoriul acesteia). Fiind refuzat, și-a băgat în cap ideea să-i anexeze ținutul. Hop-popâc apare cu armata pe malul râului. Tomyris se arată super-ostilă. Îi zice că-l înțelege de ce a venit și ce vrea, dar că ea nu cedează. Îl lasă să treacă râul dacă tot insistă și-l așteaptă la trei zile distanță. Sau se retrage el și ea dă năvală.

Toți consilierii îi spun într-un glas că e mai comod să nu se preocupe de râu. S-o lase pe Tomyris să vină pe teritoriul lui Cirus, unde împăratul îi va veni ușor de hac. Numai Cresus are de obiectat. La modul cel mai practic, zice că roata fortunei nu stă pe loc, referindu-se la propria-i soartă.

- S-ar putea ca soarta să se întoarcă împotriva ta, Cirus. Procedează cu prudență. Nu-i lăsa pe masageți în Persia căci odată ce vor da de gust nu-i vei mai putea ogoi. Treci râul și întinde-le o cursă. Invită-i la un chef, lovește-i când vor fi slăbiți de băutură.

Cresus se retrage cu fiul împăratului, Cambises. Cirus trece la implementarea planului. O treime din armata masageților este răpusă, iar feciorul lui Tomyris este capturat. Trezit din beție aceasta cere să i se dezlege mâinile. Odată eliberat, el se sinucide de rușine. Tomyris, lupoaica rănită, este furia dezlănțuită. „Am să mă îmbăt cu sângele tău, Cirus!” promite ea.

Urmează o mare bătălie. Când se termină toate săgețile, armatele trec la sulițe. După ce și sulițele-s frânte, începe lupta corp la corp. Într-un final al bătăliei, balanța se înclină în favoarea masageților. Cirus este omorât în luptă. Scena finală este cea a reginei Tomyris care cutreieră câmpul de luptă cu un burduf de vin umplut cu sângele dușmanului. Cu fața pătată de sânge, ca o veritabilă zeiță Kali, ea găsește trupul lui Cirus și-l decapitează.

THE END

P.S. Dacă e să deducem o a patra legitate din istorioarele lui Herodot, asta ar fi că nu are rost să mizăm foarte mult pe Cresus, Cirus sau Tomyris. Dar Roata Fortunei nu se învârte numai pentru ei, ci și pentru sărmânii lidieni, persani, masageți, etc. Noi, masageții ce facem? Mi se pare că e cazul să nu ne lăsăm prada apatiei multi-electorale, ci să ne manifestăm activ, căci în cele din urmă noi suntem cei care învârtim rotița. Să-i dăm drumul campaniei, zic io.

Citesc? Savurez. Poate ţi-am mai explicat teoria conform căreia literatura e de două feluri – cea care este ca pâinea şi sarea şi cea care este ca desertul. Din prima de înfrupţi când eşti flămând, din cealaltă – când eşti sătul. Ei, în tot cazul, Milorad Pavić e de savurat. Dar dă de gândit.

În “Aluniţa” noastră, potecile nu se bifurcă la nimereală. Romanul este compus din două părţi şi ambele tratează despre un cumplu de pictori. El are 80 după cum ţi-am spus, iar ea are 40. Au succes, însă lumea îi urăşte din cauza că sunt fericiţi. Aceleaşi evenimente sunt expuse în fiecare din cele două părţi. Poate doar tonalitatea e un pic diferită. În ambele părţi e vorba de Noaptea Muzeilor şi de apartamentul delapidat al pictorilor. Nu rămâne nici un obiect în el care să le fi aparţinut. De fapt… nici un obiect în genere. So. Pictorii părăsesc oraşul şi se stabilesc la Geneva. Aici potecile se bifurcă. La scurt timp după strămutare are loc ceva. Într-o versiune ea îl părăseşte, în alta – ea rămâne cu pictorul. Rămâne, dar i se oferă şansa să o întâlnească pe cealaltă, cea care a plecat. Şi o invidiază la rândul său pentru succesul pe care dublura şi l-a clădit cu propriile mâini.

Când s-au bifurcat potecile? Atunci când o decizie a substituit scenariul? Sau în momentul când o aluniţă falsă a fost ştearsă de pe obraz? Poate doar regretul sau realizarea că totul ar fi putut să evolueze diferit au declanşat ruptura? Mda… viitorul e o pagină albă. Dar prezentul? Suma paşilor care te-au adus unde te-au adus. Ştiind că te puteau duce şi în altă parte.

Îndoim pagina. Stăm în parc. Bem bere din sticlă. Discutăm despre drumuri.

Ne aducem aminte despre ce zicea Carlos Castaneda despe drumuri: toate drumurile duc nicăieri. Nu contează ce drum alegem, pentru că oricare din ele are aceeaşi finalitate. Nimicul. Însă există drumuri pe care se călătoreşte uşor şi drumuri care te trag la pământ şi nimic nu vine de la sine. Se zice că drumurile pe care se călătoreşte uşor sunt drumuri cu inimă. Caminos con corazón. Nu avem de unde şti dacă alegerea făcută este dreaptă sau strâmbă decât dacă ne întrebăm: este drumul pe care l-am ales cu inimă?

Carlos Santana în 1984

Oare de ce nu-s yo Carlos Santana? Mi se pare cel mai pur: să creezi piese ca astea şi încă şi să le interpretezi de o manieră medicinală. Şamanism.

Tocmai vin de la o discuţie excelentă la Club, unde Alex Bordea a prezentat ideea “Şcoala – leagănul sărăciei noastre”. Se pare că nu avem suficiente modele de succes pentru o lume diferită de cea a medicilor, contabililor şi judecătorilor. Jucăm la sigur şi ratăm şansa să facem ceea ce ne-ar face fericiţi în viaţă. Să ai o muncă, care nu-i muncă ci plăcere curată fiindcă ai vrea să nu te opreşti niciodată. Sună fantezist, dar asta pentru că cei mai mulţi dintre noi nu au riscat.

Nici yo n-am riscat. Când am fost mic am vrut să devin bucător. Apoi poet (mi s-a părut o muncă uşoară). Apoi vânzător la un chiosc de ziare (mă fascinau timbrele, cărţile poştale, insignele şi alte parafenalii coţofeneşti).

Am desenat mult, dar n-am făcut mare caz. I-am arătat ce fac unui pictor care mi-a zis că am “кучность рисунка” (un fel de densitate a compoziţiei, ceea ce se anunţa a fi de bine). Mi-a zis să merg la Leningrad, sau, barem, la Lvov. Mămica s-a albit. Dacă sincer, eu cred că tot.

Mi-a luat moderator la chimie. Am făcut probleme cu valenţe şi covalenţe într-o veselie (vezi că rimează!). Eram destinat medicinei. Însă în momentul în care am “devenit apt” pentru examenul de intrare la facultate, acesta s-a schimbat din Chimie în Fizică. Nu mai era timp. Bunelul, Dumnezeu să-l ierte mi-a zis să fac ce vreau (el vroia doar să citească “Vokrug Sveta” pe prispă). Tata, medic şi el, m-a încurajat. Mi-am ales istoria, dar fiindcă a apărut chestia asta nouă, m-am ales cu sociologia. Care s-a alipit la economie, s-a separat într-o academie şi aşa ajuns-a Zenu economist.

Restul e poveste.

Şi tu ce-ai fi vrut să fii? Sau eşti?

Dacă, da – felicitări cordiale!

În "Manderlay" (2005) regizorul danez atacă nemilos prejudecăţile noastre despre libertate

Am avut aşteptări majore faţă de filmul Manderlay (2005), cel de-al doilea din trilogia lui Lars von Trier întitulată “SUA: Pământul oportunităţilor”. Chiar am fost intrigat să văd cum se descurcă regizorul danez cu chestiunea libertăţii (sau a lipsei acesteia). Pe scurt – aşteptările mele au fost depăşite, dar să clarificăm mai întâi un lucru:

Filmul a declanşat controverse fiind “citit” în calitate de critică dură la adresa societăţii americane. Urmărind forumurile de pe imdb.com am fost şocat de cantitatea mesajelor în care Lars von Trier este stigmatizat drept rasist şi minciunos; s-a mers până la a-l compara pe Lars von Trier cu Hitler – comparaţie stupidă deoarece Hitler numai filme despre robi nu a făcut în cariera sa… După mine, alegerea Statelor Unite în calitate de loc de desfăşurare a acţiunii nu poartă cine ştie ce încărcătură simbolică. Doar că în cazul când acţiunea se plasa în Danemarca sau, mă rog… în China, nu ne-am fi putut elibera de senzaţia că lucrurile poartă trăsături locale, specifice zonei. O alternativă ar fi fost de a plasa acţiunea pe un tărâm al nimănui (un fel de Neverland), însă atunci ne-am fi trezind judecând acţiunea drept una abstractă, care puţin ce are în comun cu realitatea. În cele din urmă, cred că Lars von Trier a făcut o alegere corectă, să nu se supere prietenii americani (nu ştiu care ar fi reacţia mea dacă acţiunea era plasată în Moldova).

Dar astea-s floricele. Filmul răstoarnă închipuirile noastre despre libertate argumentând că robia nu este văzută de toată lumea ca o năpastă (credem naiv acest lucru fiind îndoctrinaţi de legendele despre Spartacus). În anumite circumstanţe sclavagismul iată că este rezultatul unei cooperări dintre stăpâni şi robi, interesul comun fiind ordinea socială şi prosperitatea economică. Respectiv, este pusă la dubii sinceritatea lui Helping Hand care cu o mână dă iar cu alta ia înapoi (aici facem cunoştinţă cu un personaj curios – I deal from the bottom – care vine să restabilească echilibrul social).

Cum se manifestă cooperarea? Odată abolită robia în SUA, stăpâna unei plantaţii (Mam) şi un negru cărturar (Wilhelm) ajung la concluzia că societatea nu este gata să-i accepte pe negri în calitate de oameni liberi. Respectiv, Wilhelm scrie o carte, “Legea lui Mam”, în care stabileşte nişte reguli rigide privind modus operandis a plantaţiei în cauză. Monstruozitatea codexului respectiv constă în faptul că robii de pe plantaţie sunt clasificaţi în şapte grupuri (negrul trufaş, negrul vorbăreţ, negrul plângăreţ, negrul-bufon, negrul nevoiaş, negrul certăreţ şi negrul linguşitor), fiecare cu drepturile şi pedepsele sale. Prin această clasificare este negată posibilitatea liberului arbitru – codul insistă că oamenii nu i-au decizii în mod activ, ci acţionează în dependenţă de proprietăţile grupului din care fac parte. De aceea, echilibrul social va exista atâta timp, cât negrul-bufon este luat în derâdere, iar negrul cel trufaş este pedepsit cât de des posibil (pedeapsa alinându-i trufia). Logica codexului: oamenii nu sunt liberi în mod natural căci se nasc cu nişte calităţi înnăscute care îi obligă să acţioneze într-un mod predeterminat.

Odată ce a citit "Legea lui Mam", Grace nu-i mai vede cu aceiaşi ochi pe negrii de pe plantaţie.

Culmea ironiei este că această logică diabolică nu îl cruţă nici pe stăpân – în scurt timp, Grace – mâna de ajutor, devine ea înseşi prizoniera plantaţiei.

Suntem sau nu de acord cu această perspectivă radicală oferită de Lars von Triev - este o întrebare valabilă, însă un lucru mi se pare cert - atunci când se oferă o “mână de ajutor” are rost să ne întrebăm privind motivele ascunse. Nu caut să depreciez până-ntra-atâta valoarea epistemologică a lui Manderlay – nu încape îndaoială, filmul e bun chiar şi din motivul că face să se năruie un mit tabuizat prin care au fost deificate noţiunile de libertate şi egalitate. Din practică ştim bine că aceste noţiuni au fost adesea pe postul de a justifica torturi, pogromuri, persecutări…

Dar să însemne oare acest lucru că nu avem capacitatea de a ne decide singuri destinul? Ba da, avem capacitatea respectivă, însă gratiile de la colivie sunt rareori principalul impediment în exercitarea ei.

Romanul de debut al lui Aravind Adiga - "Tigrul alb" i-a adus autorului Premiul prestigios Man Booker (2008).

Întâmplător, în aceiaşi perioadă am citit romanul “Tigrul alb” (The White Tiger) de Aravind Adiga. Într-un mod inedit (scrisoare adresată Premierului chinez Wen Jiabao din partea unui antreprenor indian), Adiga relevă faptul că sclavagismul iată că poate exista şi într-o declarată democraţie parlamentară. Unguentul care, potrivit lui Aravind Adiga, îi ţine pe oameni în servitutea Coteţului de Cocoşi (păsările îşi cunosc soarta, dar nu caută să riposteze), sunt relaţiile sociale – frica de a nu-şi expune pericolului rudele apropiate.

În romanul lui Aravind Adiga, liberul arbitru se bazează nu pe ipocrita “mână de ajutor”, ci pe o violentă şi irezistibilă dorinţă de eliberare.