Problema mea sunt rezultatele scrutinului la Chişinău.

Desigur, n-a ieşit aşa cum am votat. Dar cum a ieşit? Comunistul Dodon a luat 52% din primul tur. Îs deprimat? Şi da şi nu. Am impresia că pe termen lung e un câştig pentru democraţie. Pentru această afirmaţie am două argumente:

1) Duş rece pentru guvernarea democrat-liberală. Lucrul de care ne temeam, s-a întâmplat. Guvernarea paralizată de disensiuni politice a produs un rezultat stângaci. Situaţia în care iniţiativele bune “de jos” sunt blocate “sus”, iar dispoziţiile bune “de sus” sunt ignorate “jos” nu putea să nu crape o dată şi o dată. Reforme noi anunţate en gros, dar pe când rezultatele? Poporul dă semne de nelinişte. Comisii şi anti-comisii la fiecare pas. UE, prietenul cel mai crâncen al coaliţiei de guvernare, dă semne de nelinişte. De parcă semnele de nelinişte n-ar fi fost suficiente, am căutat să ne convingem cu ochi proprii că situaţia e chiar nasoală. Ne-am convins? Acum hai să suflecăm mânicile, să lăsăm disensiunile pentru altă dată, căci avem o muncă de făcut împreună.

2) Rebranding la comunişti. Igor Dodon s-a poziţionat drept comunistul cel mai puţin comunist. Încă în 2009, dânsul a lansat ideea dezicerii de la seceră, ciocan şi “comunism”. Atunci nu a putut să o facă, căci brandul comunist încă mai dădea rod. În campania electorală actuală, el a demonstrat că brandul cu pricina nu este baghetă magică şi că sunt lucruri de câştigat pentru PCRM dacă se renunţă la acest brand. Acum are greutatea necesară ca să-i convingă şi pe capii partidului. Dacă, lucrul acesta se întâmplă, cetăţeanul are doar de câştigat. O stângă socialistă, cumpătată şi modernizată, e un plus pentru Moldova – oricare ar fi simpatiile noastre individuale. Indiferent de rezultatele imediate ale scrutinului, PCRM-ul are electorat şi lucrul ăsta nu se schimbă de la o zi la alta.

Însă pe termen scurt am pierdut. Am ieşit şifonaţi din această bătălie. Iarăşi presa internaţională o să scrie despre insula comunismului într-o Europă democrată. Iarăşi o să tatonăm vectorul european fără a păşi pe teritoriul propriu-zis. Iarăşi o să se ia la harţă Guvernul central cu Primăria. Deşi… la ultimul punct, tot e mai bine decât să se bată între ei.

P.S. Textul de mai sus reflectă starea mea de spirit la 10:55. Mai departe depinde de numărătoare. Nu e pentru prima oară când matematica e regină în această ţară.

De ce vrea guvernul participarea societăţii civile?

Pe vremuri nu era la fel. În varianta “originară” a democraţiei guvernele sunt of the people, by the people, for the people. Niciun fel de together with the people în acea fază. Relaţia dintre alegător şi ales este una de natură contractuală. Autoritatea de adoptare a deciziilor se deleagă de către cel dintâi celui din urmă în baza încrederii. Dacă încrederea este ştirbită, votul este retras şi se acordă altuia. Şi tot aşa mai departe.

Frumuseţea acestui dans stă în puritatea lui. Guvernele (în sensul larg al cuvântului), cu „procură” de la popor, iau anumite decizii şi poartă răspundere integrală pentru consecinţe. Nu există altceva în această ecuaţia către care s-ar putea de arătat cu degetul. Te-am ales – a-i făcut. Ai dat-o-n bară – aleg pe altul.

Nimeni nu vrea să de-a în bară. Luarea deciziilor e o treabă foarte grea. Iar guvernele preferă să se “consulte” cu poporul. O fac din mai multe motive, dar principalul motiv este că vor să de-a drumul la abur. Ilustrația inechivocabilă a lipsei de contact între guvern și societate este Maia Laguta. Sau Hide Park – depinde când și ce. Atunci când guvernul se consultă cu poporul de o manieră civilizată, jobul Maiei Laguta e compromis. La ce bun să te bați cu pumnul în piept dacă guvernanții nu se ascund după chibrit și dacă realizezi că există și cealaltă parte a medaliei. Asta-i minunea participării – faptul că elimină pericolul unei răbufniri sociale. Asta e bine. Însă diluează responsabilitatea guvernanților. Asta e rău.

De ce societatea civilă vrea să participe la guvernare?

Alegerile au loc rar. Chiar dacă în Mesopotamia noastră frecvența electoralelor bate toate recordurile, exercitarea influenței prin vot este una punctuală și disperată. Partidele politice sunt cele care sunt. Nimic nu garantează că schimbarea votului duce la schimbarea situației. E greu să concediezi un partid politic, căci oferta e mititică și, dacă vrei să angajezi altul, nou, ia-l de unde nu-i.

Prin urmare, dialogul este preferabil expectativei. Prin dialog avem șansa să canalizăm, să accelerăm, să șlefuim, să orientăm, să stimulăm sau, eventual, să stopăm. Ceea ce nu este puțin. Întrebarea carteziană este însă următoarea: pe noi cine ne-a ales? Nimeni. Atunci când canalizăm, accelerăm, șlefuim, orientăm, stimulăm sau stopăm nu facem altceva decât să urmăm propriile noastre interese. Într-un anume sens, nu avem nevoie de validare prin vot. Toți laolaltă, noi suntem poporul. Mulți și diferiți. Fiecare individual se face vocal cu dreptatea sa. Cine strigă mai tare se face auzit. E interesul nostru să ne facem auziți. E responsabilitatea guvernului să audă și să ia decizii.

Totalul acestei exegeze este simplu: dacă Guvernul te invită să dialoghezi – nu rata ocazia, vorbește. Altminteri ne dăm întâlnire în PMAN. Și atunci e de jale.

Atâtea ipoteze și nici una probată – e nașpa! Implozia liberal-democraților părea iminentă. Dar ce partidul, mie de alegător mi se făcu milă. Prea tare semăna cu datul cu zarul. Cu încăpățânarea unuia posedat de joc și pe aceiași culoare. O încăpățânare anchilozantă, tre să admitem.

Alegătorul sunt eu. La alegerile din aprilie 2009 am mers cu inima împăcată și fără speranță. La cele din iulie 2009 cu inima împăcată și cu speranță. În 2011 nu mai era nici prima, nici cealaltă. Pe cine să alegi, bre? Din nou the lesser evil? Amintea exact de situația angajatului care i-ar pașoli pe toți afară, doar că atunci când vine momentul angajării, la concurs se prezintă exact foștii angajați. Și atunci a guoi bon? Săturat, contemplam opțiunea de a băga piciorul în alegeri. Oricare din ipotezele sus-menționate s-ar fi adeverit, carul tot pe loc stătea: AIE-2 în derivă. Iar miza crește…

Azi, după ce am aflat noutatea privind retragerea din cursa electorală a candidatului PLDM am răsuflat ușurat – încă mai există speranță! Un gest nobil de maturitate politică. Un gambit: pierdem pe termen scurt pentru a câștiga pe termen lung. Felicitări domnule Filat! Există momente când a pleca capul în fața realității cere un curaj și o înțelepciune mult mai mare decât firescul încăpățânării de a merge înainte. Respect pentru asta!

Regret pentru… nu, nu pentru Bodiu, ci pentru Chișinău. Care ar fi putut să se aleagă cu un primar abil și energic. Spre deosebire de domnul Chirtoacă, Bodiu nu este un bun politician. Este un minus care nu m-a descurajat foarte tare. Lucrurile de care se apucă, le face bine. Dar și în Cancelaria de Stat pe care o conduce sunt multe de făcut. Nucleul Guvernului nu e un lucru de doi bani. Iar aici domnul Bodiu are avantaj.

Așa că în iunie se poate merge la alegeri, dacă nu cu inima împăcată, cel puțin cu speranță. Mersi liberal-democraților pentru așa un cadou pre-electoral. Democraților, voi ce spuneți?

Nu. Nu merge așa.

Discuția asta e foarte veche. Dar foarte, foarte veche. Mai veche decât democrația lui Ștefan cel Mare, care după ce i-a decapitat pe o parte din boieri, i-a întrebat pe cei rămași dacă au ceva împotrivă ca bastardul său să continuie dinastia. Votul a fost unanim. Sau ceva de genul. Mi se pare că originile discuției se întrezăresc în Cetatea Ideală a lui Plato, care se voia condusă de niște înțelepți. Adică tehnocrați. Ceea ce e OK într-un regim autoritar. Lucașenco, dictatorul proaspăt ales pe cale „democratică” n-are nevoie de oameni din partid sau de partide per se. Oricum el trage sforile în țară. Preferă tehnocrați.

Și la Voronin tehnocrații erau în vogă. Mai comod așa. Oamenii partidului au grijă de alegeri, oamenii tehnocrați au grijă de guvernare. Dacă n-au grijă suficientă, pot fi cu ușurință demiși. Blamați. Jumuliți. Aruncați. Fără a pune pată pe imaginea imaculată a partidului. Înțelegi de ce e comod? Orice decizie era coordonată cu politbiuro, în schimb responsabilitatea rămânea pe umerii tehnocraților.

Așa că eu optez pentru cum e mai puțin comod. Nu vreau tehnocrați în vârful ministerelor. Vreau politicieni. Oameni căliți pe baricadele electorale. Oameni care-și asumă responsabilitatea și acționează pe cont propriu. Oameni care au prilejul să o dea în bară și să ceară demisia dacă acest lucru se întâmplă. Doar așa.

Pofta pentru tehnocrați poate fi astâmpărată prin instituționalizarea funcției de secretar de stat – vârful birocrației ministeriale. Aici un tehnocrat ar face slujbă bună. Funcționar de carieră, acesta are grijă de cum și-i rezervă politicianului grija de ce. Deciziile de ordin managerial – cum să urnim carul din loc (cu ce resurse, în ce termeni, în ce mod) sunt la cheremul secretarului de stat. Tot el „domnește” peste angajări, concedieri, deplasări, promovări, remunerări. Ministrul nu trebuie să stea la Vadul-lui-Vodă cu 40 de mape la semnat pe noptieră. Ministrul tre să stea la Publika, Jurnal și M1 (și ce mai avem noi acolo). Să jure, să inspire, să promită solemn, să arate cu degetul.

Așa stau lucrurile într-o democrație. Mil pardon dacă am destrămat iluzia tehnocrației.

Dar asta și mi-a fost intenția.

Deci, la bot n-am luat, am votat. Foarte consecvent. În secţia de votare, la care merg anual cum merge lumea la împărtăşanie, un bătrânel niţel senil şi aproape seren făcea publicitate viitorului luminos al “Moldaviei” în familia de republici sovietice. Era atât de fericit încât îmi era lene să-l contrazic. Fiecare cu raiul lui, mai ales că dânsul e mai aproape de locul râvnit, decât io cu zenu meu. Bilanţ: în pofida speranţelor alimentate de reţelele sociale, au votat Valera, bătrânii şi Şefu. Ca de obicei.

Excit-pollurile au frapat prin lipsă de clarviziune. Am ezitat să mă auto-felicit urmare a rezultatelor anunţate de IRES – prea frumos ca să fie şi adevărat, însă celor de la CBS-AXA am fost tentat să le dau crezare. Realitatea a spulberat speranţele: 42, 32, 15 şi 12, dacă să facem numărătoarea pre limba mandatelor. Te vei pricepe să le aranjezi şi singur. Exact. După cum am menţionat mai sus, foarte consecvenţi “ai noştri”.

Dar destul să-mi înşirui frustrările. Cu certitudine că nici tu nu duci lipsă de atare marfă. Întrebarea, cum zice colega, shakespeariană, este ce facem mai departe?

Facem matematică. Adică, faşem. Pe variante.

1) 32+15+12 = 59

Aici am mai fost. Suficient ca să facem guvern, insuficient ca să dureze patru ani. Insuficient pentru a alege gospodar în ţară. Diferenţa vine de la lipsa unei variabile – AMN, ceea ce întrucâtva simplifică algoritmul sau cel puţin reduce numărul de fotolii necesare într-un minister la trei. Lucrul în sine este un bun pocinog pentru o reformă administrativă. În linii mari, însă, cunoaştem ce urmează: încercări de a alege Preşedinte, rateu, alegeri anticipate (cu complicaţia că în 2011 avem şi alegeri locale) şi din nou muzică.  Pot fi şi sub-opţiuni, dar atâta timp cât oricare din ele vizează un orizont decizional de un an, sunt slabe şansele că oricare din ele va fi în măsură să producă Schimbarea. În eventualitatea unui atare scenariu, un contract “pre-nupţial” între membrii alianţei este mai mult decât recomandat (s-a încercat cu încrederea – nu prea).

2) 42+15 = 57

Uf. Eram cât pe ce. Mare pericol dacă scăpam suma PD-ului şi a PCRM-ului peste majoritatea constituţională. Am fi ajuns să “savurăm” un PCRM-2, mai ales că mulţi dintre actorii principali sunt esenţialmente aceiaşi (chiar dacă au migrat din sfera afacerilor în sfera policului (nuanţe neglijabile în RM)). Ţinând cont de faptul că 57 < 61, această cumpănă este oarecum depăşită, însă, o guvernare de stânga, fie ea şi provizorie, este oricum posibilă. Ce este în măsură să producă acest lucru? De exemplu, flexibilitatea pe care PD va încerca să o demonstreze faţă de ambele eşichiere politice  în combinaţie cu reticenţa PLDM-ului şi a PL-ului de a face concesii. Ultimii ar putea să prefere retragerea în opoziţie, dându-le oponenţilor “şansa” să o dea în bară.

3) 42+32 = 74

Ha! Surpiză??? Poate că nu tocmai. Liderul PLDM a făcut cu ochiul în direcţia unei coaliţii de interese, excluzând o coaliţie de guvernare cu comuniştii. Asta ar putea să însemne un compromis pe terenul viran al alegerii Preşedintelui ţării şi, eventual, al modificării după bunul plac al părţilor a Constituţiei. PCRM şi-a anunţat în vară candidatul: doamna Greceanîi. Domnul Filat ar putea fi tentat să accepte în schimbul unei guvernări exclusiv peledemiste. Desigur că scepticii vor invoca falimentul politic “PPCD” în calitate de contra-argument, însă premizele sunt uşor diferite. Domnul Roşca s-a aventurat în nefasta lui aventură de pe poziţia de extremă dreaptă, pierzând în cele din urmă electoratul în favoarea PL-ului. PLDM este o forţă de centru-dreapta şi are un electorat mai pestriţ. În plus, patru ani de guvernare exclusivă pot fi suficienţi pentru a disciplina “partenerul de interese” şi de a îmblânzi propriul său electorat. Deci să nu excludem această posibilitate.

…

Eu alte ecuaţii nu văd. Ah. Ar mai fi una. Poate că democraţia nu prinde la “ai noştri” şi ar fi cazul să examinăm alternative. În 20-30 de ani, un monarh poate să ajungă să placă. Ba chiar poate deveni incoruptibil. Chiar şi gospodar. Şi apoi, 101 = 101 în orice circustanţe.

Până una-alta punct.